Scena crimei. Bărbatul care nu era ucigaş

Într-o zi de vineri, un băiat de 16 ani, Roger Eriksson, nu se mai întoarce acasă. Deşi alertată la scurt timp de la dispariţie, poliţia din orăşelul Vasteras reacţionează cu întârziere, de-abia luni dimineaţa, şi numai după descoperirea corpului mutilat al adolescentului. Romanul "Bărbatul care nu era ucigaş” pe care îl semnează Horth&Rosenfeldt începe în forţă.
______________

Depăşită de situaţie, Kerstin Hanser, inspector-şef la poliţia din localitate, solicită sprijinul lui Torkel Hoglund, care răspunde de Brigada Naţională de Omucideri cu sediul la Stockholm. Acesta soseşte în Vasteras împreună cu o echipă formată din Vanja Lithner, Billy Rosen şi Ursula Andersson – ultima, o expertă în culegerea probelor de la locul crimelor. Toţi sunt competenţi, eficienţi şi decişi să rezolve cât mai repede cazul. Dar mai au nevoie de cineva.

Din întâmplare, în localitate se află şi Sebastian Bergman, fost profesor de psihologie la Universitatea din capitala Suediei, autor al unor cărţi de răsunet despre ucigaşii în serie, care mai colaborase cu poliţia în calitate de psiholog criminalist. Acesta a trăit o tragedie – soţia şi fiica i-au murit pe o plajă de la Oceanul Indian, înecate de un tsunami. A încercat să revină pe linia de plutire consumând alcool în exces, luând medicamente cu pumnul, având numeroase aventuri fără nicio implicare emoţională. Se anesteziază prin orice mijloace, pentru a nu mai simţi durerea.

E bădăran, dispreţuitor, cinic, şovin, arogant, rău, şi, totuşi, charismatic, cu mare succes la femei. Dar e un mare profesionist în domeniul său, şi, odată cooptat în echipa lui Torkel, investigaţiile capătă coerenţă. Însă chiar şi cu ajutorul lui, elucidarea misterului întârzie, şi mai mor oameni, şi mai sunt urmate multe piste false.

Oricine a urmărit o partidă de tenis a remarcat cum, în pauzele dintre ghemuri, cameramanii surprind cu aparatele lor ceea ce se petrece în tribune. ştiindu-se observaţi, spectatorii se ridică în picioare, îşi agită braţele, perechile se sărută. E momentul lor de glorie, clipele în care sunt smulşi din anonimat, şi, pentru câteva secunde, o lume întreagă le vede chipurile.

Aşa ceva se petrece şi în acest thriller. Chiar dacă lumina reflectoarelor îl pune în evidenţă mai ales pe Sebastian Bergman, sunt multe pasaje în care şi ceilalţi eroi au parte de o atenţie maximă, dezvăluindu-li-se frământările. Fiecare dintre ei poartă o povară – unii sunt adulterini, alţii au pierdut pe cineva drag. Sunt şi personaje între care există rivalităţi, sau suferă de carierism.

Da, în "Bărbatul care nu era ucigaş” avem parte de scene tensionate, de urmăriri spectaculoase, sau de demonstraţii strălucite ale modului în care trebuie condusă o anchetă beneficiind de tehnici moderne – analize ADN, vizionarea unor casete de la camerele de supraveghere de pe străzi, informatică avansată, ascultarea telefoanelor, reconstituirea unor e-mail-uri şterse din computere. Dar un alt merit incontestabil al cărţii este tocmai această răbdare de a pătrunde în profunzime în sufletele oamenilor, ceea ce ascund ei acolo explicându-le comportamentul deseori stupefiant.

Sunt binecunoscute păpuşile Matrioşca. Fiecare păpuşă ascunde o alta şi aşa mai departe. Întocmai ca în acest roman. Exact când crezi că ai ajuns la final şi la soluţionarea enigmei, un simplu detaliu schimbă dintr-odată perspectiva şi goana după ucigaşul sofisticat continuă. Iar, din această cauză, deznodământul amânat cu măiestrie de către autori este năucitor.
_______________

    "Îl împinse pe băiat, iar cadavrul acestuia căzu în apă cu un pleoscăit sonor. Bărbatul tresări, surprins să audă sunetul acela în tăcerea întunecată. Corpul băiatului se scufundă în apă şi dispăru.”