Scena crimei. Comisarul Adevărului

Irlanda de Nord. Locul a numeroase conflicte între romano-catolici şi protestanţi, iar până nu demult teritoriul unor înfruntări între IRA şi autorităţile britanice. Cei mai în vârstă îşi aduc aminte de vremurile în care atentatele de la Belfast erau la ordinea zilei.
_____________________________

Odată cu încetarea ostilităţilor dintre cele două tabere şi încheierea unui armistiţiu, perfectându-se “căsătoria simbolică între cele două naţiuni”, a apărut ca stringentă acţiunea de a descoperi vinovăţiile de o parte şi de alta a baricadei, operaţiune necesară pentru a vindeca rănile sufleteşti.

În “Comisarul Adevărului”, David Park urmăreşte destinul a patru personaje: Henry Stanfield, şeful Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere, Francis Gilroy, Ministru pentru Copii şi Cultură, James Fenton, un poliţist pensionar şi Michael Madden, un irlandez stabilit în SUA. Fără voia lor, eroii se trezesc implicaţi în elucidarea unui caz tragic: uciderea unui copil de 14 ani.

Cine l-a omorât? Reprezentanţi ai IRA, care l-au pedepsit fiindcă devenise informator? A fost o victimă a poliţiştilot britanici? Sau copilul, pur şi simplu a dispărut, pentru a scăpa cu viaţă din apriga încleştare a celor două forţe?

Audierea martorilor în legătură cu acest eveniment este extrem de dificilă, fiecare parte vrând “să ia adevărul şi să-l răsucească în orice formă îi convine mai mult.” Pe şleau spus, să-l măsluiască. Din această cauză, multe informaţii sunt mincinoase şi nimeni nu doreşte să-şi asume vreo responsabilitate legată de crimă. Toţi cunosc frica de a-şi pierde standardul de viaţă respectabil pe care, între timp, l-au dobândit.

Nimic nu se poate, însă, uita atunci când mâinile multora sunt mânjite de sânge. Consecinţele unor fapte din trecut ajung să-i bântuie chiar atunci când se aşteaptă mai puţin. Aflarea ucigaşului devine “o parte necesară a procesului de pace şi vindecare comună”. Vorbe frumoase, vorbe înălţătoare, dar mistificarea faptelor împiedică ajungerea la o concluzie şi la pronunţarea unui verdict. Tensiunea devine insuportabilă în sala unde au loc audierile. şi totuşi, urmează o lovitură de teatru: cuprins de remuşcări, unul dintre cei chemaţi să depună mărturie refuză să se conformeze rigorilor unui scenariu elaborat de către mai marii săi şi rosteşte numele vinovatului, stârnind perplexitatea asistenţei.

Romanul lui David Park nu se transformă într-un rechizitoriu, nu vrea să judece, să emită sentinţe, fiindcă nimeni nu este inocent în această întâmplare, şi nici în altele asemănătoare ei, soldate cu numeroase victime. Acesta este unul dintre marile merite ale cărţii, care istoriseşte despre oameni târâţi în evenimente cumplite, şi îl lasă pe cititor să le aprecieze potrivit sensibilităţii şi înţelepciunii de care dispune. Totodată, oricine parcurge “Comisarul Adevărului” remarcă stilul rafinat al scriiturii. Din aproape fiecare frază, minunat alcătuită, cizelată cu o răbdare de orfevru, răzbate durerea demnă a unei comunităţi urgisite, care nu-şi găseşte împăcarea, oricâte leacuri s-ar încerca. Nici nu-i de mirare această măiestrie literară – David Park este considerat drept unul dintre cei mai importanţi scriitori irlandezi contemporani.
___________________________

“Se uită la lumina care se apropie în arcuri legănate şi închide ochii preţ de o secundă, ca şi cum asta ar fi putut face lumina să dispară, dar când îi redeschide vede tipsia albă a lunii aşezată printre şirurile reci de stele şi forma umbroasă a urmăritorului apropiindu-se încet în penumbră.”