SCENA CRIMEI: Crimă la Torino

Trei scriitori. Cel mai în vârstă, Nicodim Robotan, este un veteran uns cu toate alifiile, mereu în centrul atenţiei şi dornic să fie aclamat. Laura Mogan, ambiţioasă şi însetată de parvenire, pare a fi replica, mai tânără, a celui dintâi. Tripleta de autori îl include şi pe George Vişinescu, pentru care scrisul înseamnă zbucium creator şi o căutare obstinată a “cuvintelor ce exprimă adevărul”.

După încheierea Salonului Internaţional de Carte de la Torino, toţi trei sunt invitaţi să participe la un insolit concurs de creaţie. Un Nabab local le pune la dispoziţie o vilă în care ei trebuie să scrie, în zece zile, câte un roman poliţist, pornind de la un caz real. În urmă cu şapte ani, o tânără româncă a fost răpită şi omorâtă. Au fost mulţi suspecţi, dar toţi şi-au dovedit nevinovăţia. Oricâte cercetări a întreprins, oricâţi martori şi suspecţi a audiat, poliţia n-a reuşit să-l descopere pe asasin. Cazul a fost clasat şi, peste el, s-a aşternut uitarea.
Nicodim, Laura şi George trebuie să propună în manuscrisele lor variante plauzibile de soluţionare a misterioasei întâmplări. Prin urmare, ceea ce nu s-a elucidat în lumea realului, se încearcă a fi rezolvat cu ajutorul imaginarului.

Acest subiect pe care Stelian ţurlea îl propune în romanul său “Crimă la Torino” devine incitant de la bun început. Autorul surprinde cu exactitate relaţiile care se stabilesc între eroi şi notează fidel animozităţile dintre ei, geloziile şi invidiile, modalităţile la care recurg pentru a-şi pune reciproc beţe în roate. Nici nu-i de mirare – miza concursului este uriaşă, câştigătorul primeşte 100 000 de euro!

Vila transformată în casă de creaţie seamănă mai mult cu o închisoare. Locatarii sunt în permanenţă supravegheaţi, se întocmesc rapoarte despre ei şi sunt provocaţi la confesiuni pentru a afla ce cuprind paginile pe care le scriu. Cineva din umbră este interesat ca nu cumva, întâmplător, vreunul dintre scriitori să se apropie de adevăr şi să deconspire un criminal care şi-a ascuns cu abilitate fapta.

Naratorul îşi spune povestea cu febrilitatea unui reporter dornic să aducă la cunoştinţa publicului un fapt senzaţional. Nu vrea să uite informaţiile pe care le-a dobândit în investigaţia sa, încearcă să redea cu exactitate impresiile pe care acestea i le-au provocat, astfel încât să-i emoţioneze şi pe cititori şi să-i ţină cu sufletul la gură. Frazele sunt scurte, deseori frânte, fiindcă personajele se întrerup unele pe altele când se încing la discuţii şi n-au răbdare să asculte opiniile altora. O naraţiune caleidoscopică – fiecare erou apărut la rampă oferă propria versiune a evenimentelor, iar cititorul trebuie să discearnă ce e fals şi ce e real în spusele lor. O modalitate ingenioasă de a spori tensiunea relatării.
Stelian Ţurlea îşi croieşte tot mai sigur un drum distinct în literatura noastră poliţistă.

“Sigur au scăpat treaba din mână şi i-au luat gâtul fetei, fără să le-o ceară cineva. I-au spus lui Silvestrini că aşa procedau mereu, la ce se aştepta? După care s-au dat la fund.”