Scena crimei. “Insula cărţilor” (2)

Prin amabilitatea redacţiei “Jurnalului Naţional”, în loc de prezentarea unei scrieri de suspans, această rubrică găzduieşte încă un fragment din noul meu roman “Insula cărţilor”, în curs de apariţie, un thriller în care detectiv fără voie este un bibliotecar.
_________________

episodul 2
Într-o piaţă se adunaseră mulţi tineri, îmbrăcaţi în uniforma timpului – blugi, adidaşi, tricouri inscripţionate cu nume de diverse echipe, de fotbalişti, de trupe rock, de personaje din Harry Potter, Stăpânul inelelor, Urzeala tronurilor, cu siguranţă cunoscute din filme, nu din cărţi. Mulţi purtau geci pe spatele cărora era etalată figura lui Che Guevara, emblematică pentru o generaţie care îl considera un rebel, un luptător împotriva canoanelor, neştiindu-i activitatea de temnicer nemilos, de comandant al unei închisori unde au fost executaţi sute de deţinuţi politici.

- Vai, ce bine c-am ajuns la timp! exclamă o femeie cam la 30 de ani, împărtăşindu-şi bucuria lui Petru. Era fardată violent, în picioare avea nişte cizme lucioase, dincolo de genunchi, iar vesta cu multe fermoare părea confecţionată din materiale diferite, predominant de culoare roz. N-am ratat nici anul trecut evenimentul ăsta.

Câţiva cameramani de televiziune se postaseră deja în locurile pe care le consideraseră cele mai favorabile, discutau între ei, ascultau în căşti recomandările echipelor din carele de reportaj.
Poliţişti înconjuraseră perimetrul, atenţi ca lucrurile să nu degenereze în vreo busculadă soldată cu capete sparte.

Petru vru să treacă mai departe, probabil se organizase încă un miting în favoarea sau contra vreunui personaj politic, nu-l interesa nici cine e la putere şi nici cine îi contesta prestaţia.
Făcu doar câţiva paşi, fiindcă se auzi un răpăit de tobe, ca la circ, atunci când urmează un număr de mare atracţie. Gloata din piaţă fu imediat cuprinsă de freamăt.

De la un microfon se auzi o voce de bas:
- Bună seara şi bine aţi venit la bătaia anuală cu cărţi! A doua ediţie se anunţă MAG-NI-FICĂ! Ce mai, CO-LO-SALĂ! Pe măsura aşteptărilor noastre. Suntem tineri şi fără prejudecăţi. Suntem liberi! Merităm o astfel de sărbătoare!
Mulţimea începu să scandeze:
- Me-ri-tăm! Me-ri-tăm!
Vocea de la microfon reuşi să se facă din nou auzită.
-Nu ne sperie ploaia!
- Nuuu!
- Vor fi trei probe în care o să vă confruntaţi forţele. ştiţi ordinea lor!
- Ştim! ştim!

- Mulţumim sponsorilor care ne-au ajutat să realizăm acest eveniment unic. Toată recunoştinţa televiziunilor care transmit în direct ce se întâmplă aici. Dragilor! E o bucurie să fim din nou împreună. La semnalul meu începeţi numărătoarea inversă. Rar. Când ajungeţi la zero porniţi!

Insul care vorbea era ascuns undeva, în mulţime. Trecură câteva clipe de încordare, până şi Petru devenise curios, ce luptă grandioasă urma să se desfăşoare, şi ce rol aveau cărţile, nu mai auzise de o astfel de bătălie.
Vocea de bas se auzi din nou:
- Acum! Now! Prima probă!
Deodată, toţi cei din piaţă începură să numere:
- Zece..., nouă..., opt...
Parcă s-ar fi pregătit lansarea unei nave spaţiale.
-Trei..., doi..., unu...
Ce urma să se întâmple?
- Zero!

Îndată izbucniră urale şi începură să zboare cărţi în toate direcţiile. De-abia acum Petru observă împărţirea gloatei în două tabere care aruncau una în alta cu volume broşate, cartonate, cu multe pagini sau mai puţine, mai vechi sau mai noi, romane, culegeri de poezii, antologii, manuale... Unora Petru le recunoştea coperţile, atunci se crispa şi mai tare, ăsta-i un dicţionar italian-român, ăstea-s însemnările lui Thor Heyerdahl din expediţia Kon-Tiki, ăsta-i Bâlciul deşertăciunilor...  Fiecare proiectil care îşi atingea ţinta provoca valuri de entuziasm într-o grupare, sau răcnete de frustrare în cealaltă. Prin aer zburau file desprinse din legăturile lor, unele cu ilustraţii, ca nişte păsări dezorientate în căutarea unui culcuş unde să se adăpostească. Muniţie era din belşug – din loc în loc se zăreau mormane uriaşe de cărţi. Unii nu se mai oboseau să se aplece şi să se aprovizioneze cu alte şi alte volume şi le şutau cu o precizie remarcabilă pe cele înnoroiate de pe jos drept în adversari, o performanţă care dezvăluia un antrenament asiduu, răsplătită cu exclamaţii de satisfacţie.

O formaţie de pe o estradă urla în englezeşte cântece pe un ritm îndrăcit.
De pe margini se auzeau sfaturile şi încurajările frenetice ale spectatorilor– “Aşa, dă-i să-i meargă fulgii!”, “Atenţie! Vine din dreapta!  Atenţie!”, “Hai, mormolocilor, mai cu snagă!”
Cameramanii filmau de zor – iată o ispravă în plin centru al oraşului care asigura audienţa şi aducea mari câştiguri din publicitate.

Fără să stea mult pe gânduri, Petru se repezi în mijlocul încăierării, încercând să apuce din grămezi cât mai multe volume, luă la întâmplare un teanc şi încercă să fugă cu el, dar deveni în curând o ţintă şi îl scăpă din braţe, încercând să se apere cu mâinile de loviturile dureroase. N-avu încotro, se lăsă păgubaş, retrăgându-se înghiontit pe trotuoar, împleticindu-se, huiduit de mulţime, în timp ce de la microfon se auzea vocea mânioasă a celui care conducea ostilităţile:

- Alo! Alo! Domnul cu balonzaid! Ce faci acolo? Ieşi dracului din piaţă!
Ce păzesc oamenii de ordine? Duceţi-l de-aici! Ne strică distracţia! Nu vedeţi că e nebun? Fură cărţi!
Se urcase plin de furie pe estradă – un ins cu capul ras care sfida ploaia îmbrăcat doar în blugi, pe bustul lui gol zărindu-se tatuaje în diverse culori.
Pe ecranele mari fixate pe clădiri se zărea agitaţia de care toţi fuseseră cuprinşi căutându-l pe intrus.
Acesta îşi reluase locul ca şi cum habar n-ar fi avut de incident, dar fierbea în sinea lui.

- Sper ca anul ăsta să câştige ai noştri! îi spuse femeia strângându-l pe Petru de braţ, vădit surescitată, tropăind din cizme, zornăindu-şi fermoarele. E tare! E tare de tot! Mai grozavă decât bătaia cu perne de-acu’ o săptămână. Nu-i aşa că am dreptate?

Petru reuşi cu greu să se smulgă din strânsoare. Individa în cizme de-abia acum îl văzu cu adevărat.

- Cu cine ţii? Nu cumva eşti de-al ălora? Hai, răspunde, iscoadă! A! Tu eşti ăla care încerca să fure cărţi! Marş de-aici jigodie bătrână!

Bărbatul care nu ţinea nici cu unii, nici cu alţii o luă grabnic din loc. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată, şi nici n-auzise c-ar fi existat. O luă la fugă în stare de şoc, dornic să lase cât mai în urmă bătaia aceea dementă care încă nu ajunsese la apogeu – mai urmau două probe, refuză să-şi închipuie în ce constau.

Când hărmălaia din piaţă abia mai ajunse până la el, o luă din nou la pas, aşteptând ca bătăile inimii să i se potolească.

Era îngrozit. Oripilat. Nu-şi găsea cuvintele ca să descrie ce simţea. Numai o imaginaţie bolnavă crease un astfel de eveniment, care să adune atâţia participanţi, şi la care să asiste atâţia spectatori aţâţaţi. Totul sub protecţia poliţiei. Dar n-ar fi trebuit să-l mai mire nimic, de-a lungul timpului cărţile fuseseră supuse la multe probe, spre uimirea multora rezistaseră la toate încercările, domnia lor încă nu se sfârşise, cum preconizau cu entuziasm unii.
În orice caz, nu şi-ar fi dorit ca să se întâmple una ca asta cât timp el mai era încă în viaţă.