Scena crimei. Ţara uitată de timp

În romanul său “ţara uitată de timp”, Xavier-Marie Bonnot spulberă o prejudecată: aceea că un poliţist trebuie doar să fie perfect ancorat în realitatea înconjurătoare, astfel încât în orice moment să poată acţiona cu eficienţă împotriva fărădelegii.
_____________________________________

Michel de Palma, – poreclit “Baronul” –, poliţist din Marsilia, este un profesionist remarcabil, având la activ multe anchete duse la bun sfârşit. Deşi e în pragul ieşirii la pensie, rămâne la fel de energic şi eficient în tot ce întreprinde. Dar e atipic. De pildă, spre deosebire de colegii săi mai tineri, împătimiţi de rock, el ascultă în extaz CD-uri cu muzică de operă. Cunoştinţele sale în acest domeniu îi permit să analizeze cu exactitate diferenţele între diverse interpretări şi să emită judecăţi de valoare pertinente după ce participă la spectacole cu opere de Verdi sau Puccini.

Dar Michel de Palma este îndrăgostit şi de oraşul în care trăieşte. În clipele de răgaz se uită la navele care intră sau ies din port, visând la croaziere pe mări cu propria sa ambarcaţiune. Cunoaşte în detaliu clădirile pe lângă care trece zilnic, aspiră cu nesaţ aromele din prăvălii, se bucură când bate mistralul, devine nostalgic văzând cum construcţii din beton şi sticlă iau locul altora vechi. În timp ce macarale huruie, foreze fac aerul să vibreze, lui îi răsună în urechi faimoasa arie din “Madama Butterfly” de Puccini: “Un bel di, vedremo/Levarsi un fil di fumo/Sull’estremo confin del mare”.

Tocmai la final de carieră, unui astfel de poliţist neobişnuit îi este încredinţat un caz care i se potriveşte ca o mănuşă, deoarece îl plasează într-o lume elevată. Nonagenarul doctor Fernand Delorme este omorât cu o săgeată de trestie în propria sa locuinţă, unde adăpostea măşti, arme, statuete, cuţite de os din Noua Guinee. Nu peste multă vreme are loc o altă crimă. De data aceasta, la Paris. Victima este Lescure, care răspundea de colecţiile de la Muzeul Artei preistorice. Ucigaşul s-a folosit tot de o săgeată.

În primul stadiu al cercetărilor se urmăreşte o pistă a unor traficanţi de obiecte de artă în care sunt implicaţi şi poliţişti corupţi. Dar investigaţiile laborioase descoperă o latură mai complexă a cazului. Nu e vorba doar de un negoţ ilicit. Astfel se conturează o imagine tulburătoare a ciocnirii a două civilizaţii, cea a occidentalilor şi cea a papuaşilor din Noua Guinee. Tentativa primilor de a le impune “barbarilor” să adopte alte obiceiuri, alte rânduieli şi alte norme de judecată provoacă traume, convulsii. Iar cel care milita pentru imposibila întoarcere la origini şi la viaţa de odinioară a papuaşilor cade el însuşi victimă, după ce a curmat vieţi omeneşti în numele convingerilor sale.

Romanul îşi deapănă firul narativ pe două planuri, în prezent şi în anul 1936, când Fernand Delorme a participat la o expediţie condusă de către prietenul său Robert Ballancourt în ţinuturi îndepărtate, necunoscute europenilor. O aventură care se urmăreşte cu sufletul la gură. Popasul într-o ambianţă exotică îi prilejuieşte autorului înregistrarea modului de comportament al unei populaţii care crede în puterile magice ale strămoşilor şi ale totemurilor, în ritualuri respectate cu stricteţe din vremuri imemoriale. O atenţie deosebită este acordată vânătorilor de capete din acele locuri, practicilor vrăjitoreşti, eresurilor, războaielor tribale stârnite de lupta pentru supremaţie, canibalismului. Deseori autorul face referiri la Freud şi la alţi savanţi de renume. La sfârşitul “ţării uitate de timp” îţi vine să iei din raftul bibliotecii “Tropice triste” de Claude Levy-Strauss şi să o reciteşti, pentru a înţelege şi mai bine romanul captivant al lui Xavier-Marie Bonnot.
_______________________________________
“Bărbatul murise la el în fotoliu. O mască din fibre vegetale, al căror desen alcătuia o inimă roşie, îi ascundea faţa. Culoarea se spălăcise cu timpul. Doi ochi albi, fantastici, ieşeau în afară, larg deschişi, separaţi de o proeminenţă neagră. De gura în formă de romb atârnau firişoare albe.”