Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Eram cu toţii tineri, puşi pe glume, bucuroşi că timp de câteva zile scăpasem de supravegherea şefilor şi de sarcinile de serviciu.
La un moment dat, vasul a oprit la debarcaderul unei insule de existenţa căreia habar n-aveam: Păcuiul lui Soare. Am coborât pe pământul necunoscut ca nişte exploratori dornici de descoperiri senzaţionale. Ghidul care ne însoţea ne-a oferit multe informaţii despre locul în care poposisem. Aşa am aflat că ruinele care ne înconjurau erau vestigiile unei baze navale bizantine de pe la anul 1000. Am făcut cunoştinţă şi cu un arheolog care îşi consacrase mulţi ani cercetării acestui loc, aducând la iveală, în urma săpăturilor, unelte, monede şi bijuterii din vremuri vechi.
Ascultam şi nu ascultam explicaţiile docte. Spaţiul în care ne aflam îmi stimula imaginaţia. Da, vedeam în jurul meu ziduri prăbuşite, o vegetaţie crescută alandala, obiecte de preţ într-o vitrină din căsuţa celui care conducea şantierul arheologic. Dar ele deja deveniseră pentru mine reperele unei naraţiuni pe care abia aşteptam s-o aştern pe hârtie. Însă a trebuit să mai aştept câteva luni înainte de a mă apuca de lucru.
De obicei îmi luam concediu în luna ianuarie. Astfel evitam să fiu obligat să compun articole omagiale pentru “Tovarăşul” şi “Tovarăşa”, care îşi aveau ziua de naştere în perioada respectivă. Imediat după Anul Nou m-am aşternut pe scris.
În povestirea mea, Păcuiul lui Soare a devenit Insula Zorelelor. Aici poposesc câţiva oameni de cultură – scriitori, regizori de teatru şi film, actori...
Printre ei – jurnalistul Andrei Mladin, protagonistul romanelor mele “Atac în bibliotecă” (1983) şi “Profesionistul” (1985). De această dată, eroul meu e într-o situaţie specială – e bolnav, şi, din această pricină, percepe realitatea distorsionat, ca prin ceaţă. Mai mult, primeşte bileţele care îl avertizează să nu ia parte la excursie, deoarece va fi părtaş la evenimente cumplite.
Ele nu întârzie să apară. O furtună teribilă îi izolează pe eroi de restul lumii. Iar o actriţă este descoperită moartă. Cu toate că nu se simte în formă, Andrei Mladin îşi porneşte investigaţiile într-o ambianţă plină de pericole.
Până la urmă, totul se dovedeşte a fi fost o farsă pusă la cale de către colegii de expediţie. În urma acestei feste care i s-a jucat, Andrei Mladin se simte umilit şi trădat de cei pe care îi socotea nişte parteneri agreabili ai unei aventuri extraordinare. Însă apare o altă victimă. De data aceasta – una reală. Arheologul care le oferise ospitalitate este omorât noaptea în biroul său. Cu toate că nu-şi mai vede cu ochi buni companionii, ziaristul reuşeşte să-şi învingă idiosincraziile şi oferă cheia enigmei.
Naraţiunea avea să se intituleze “Prefer căpşuni” şi a apărut, alături de alte două povestiri, în volumul “Trucaj” (1986), reeditat de mai multe ori – ultima oară la sfârşitul acestui an. După proza respectivă s-a realizat în 1987 un film – “Enigmele se explică în zori”, în regia lui Aurel Miheleş. Cenzura a masacrat pelicula şi premiera a avut loc de-abia în 1989. Inspirată de textul meu, compozitoarea Liana Alexandra l-a purtat pe Andrei Mladin în lumea Euterpei, în admirabila sa lucrare “În labirint” – prima operă poliţistă românească, montată la Opera de Stat din Timişoara, şi prezentată, în 1988, în cadrul Festivalului internaţional “George Enescu”. După cum se vede, încă de la primele sale apariţii, eroul meu a avut parte de un destin fabulos.
“Profesorul zace pe covor cu un cuţit înfipt în piept. Sângele din rana profundă se mai prelinge încă şi îmbibă covorul. Ceva mai încolo, cu o rană oribilă la tâmpla dreaptă, stă nemişcat necunoscutul de pe vas.”
Citește pe Antena3.ro
