Şi astăzi e parfum de roze...

La vârsta de 16 ani, Alexandru Macedonski forfotea călătorind de unul singur prin Austria, Elveţia şi Italia. Acest lucru s-a întâmplat la un an după ce tatăl său, general şi ministru de război în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, a murit brusc, în condiţii misterioase, presupunându-se că a fost otrăvit. Dispariţia generalului a zguduit puternic echilibrul familiei sale, care până atunci avusese parte de o existenţă tihnită. În sufletul adolescentului de 15 ani, rămas orfan de tată, s-a insinuat fiorul rece al abandonului, sentimentul unui destin potrivnic, însingurarea. Sănătatea îi era firavă, astfel că mama sa a hotărât să-l trimită pentru tratament şi studii în străinătate. În 1872 revenise în oraşul natal, Bucureşti, unde a debutat cu volumul de poezii "Prima verba". Alexandru Macedonski avea 18 ani şi un volum publicat. A crezut sincer că politica este o cale către afirmare şi recunoaştere a valorii, astfel că a intrat în Partidul Liberal. Ceea ce i-a adus popularitate pe vremea aceea a fost însă încarcerarea la Văcăreşti, după ce lansase în ziarul Oltul atacuri antidinastice. Dezamă­git că nu se afla pe listele liberale ale candidaţilor pentru Cameră, se delimitează de partid, devine disident şi îşi concentrează eforturile întru cucerirea gloriei literare. Avea 26 de ani când a înfiinţat revista Literatorul, concepută ca replică antijunimistă. În paginile acestei publicaţii, prin meritul fondatorului, au publicat primii poeţi simbolişti români. Mai târziu, în 1903, Bacovia a citit în cenaclul lui Macedonski poezia "Plumb", omagiată de poetul nopţilor şi al rondelurilor. Macedonski se apropiase vremelnic de junimişti, le citise "Noaptea de noiembrie", dar, pentru societeatea literară de prestigiu, poetul rămâne doar o figură stranie. Trecerea sa prin casa lui Titu Maiorescu rămăsese fără urmări, ceea ce i-a răscolit poetului răni mai vechi. După ce se dezlănţuie împotriva lui Alecsandri, într-o stare de tensiune doar de el trăită şi înfăţişându-şi resentimentele, Macedonski publică fatal o epigramă nechibzuită, în care-l ataca pe însuşi Eminescu, pe-atunci bolnav. Reacţia de indignare a atins cote maxime, publicaţiile i-au refuzat disculparea nefericitului epigramist. Mai mult, cititorii returnează revista Literatorul, iar cenaclul cu acelaşi nume dispare. "Ziarele lor m-au anatemizat, m-au excomunicat. Nu este om cât de jos căzut, care să nu voiască să-mi dea lecţiuni de moralitate", scrie Macedonski. Decide apoi să plece la Paris. Editorul şi exegetul cel mai important al lui Macedonski, Adrian Marino, explică ce urmări a avut acest punct crucial din existenţa morală a poetului: "Conştiinţa sa de victimă se cristalizează pentru totdeauna.(... ) Ideea de persecuţie, de damnare şi de profundă nedreptate devine predominantă, agitându-l mereu, până la obsesie". La Paris (despre care spune că are aerul unui bâlci mare) scrie în franţuzeşte, străduindu-se să pătrundă în lumea literară europeană. Colaborează la unele publicaţii franceze şi belgiene, iar după un an revine în ţară.

Din viaţa sa hrănită cu deza­măgiri şi miraje, cu deznădejde şi euforie, din suferinţă, umilinţă şi meditaţii cre­pusculare s-a desprins către înăl­ţimi poezia. Macedonski şi-a exprimat crezul poetic în revista Literatorul: "O poemă, dar, după mine, trebuie să conţie tot: supărare, suferinţă, lacrimi, desperări, dezgusturi, filozofie, credinţă, amor, nebunie. O poe­mă trebuie să fie însăşi inima omu­lui". Alexandru Macedonski este poetul "Nopţilor", elocvente pentru ro­ma­n­tismul, lirismul şi crezul artistic al autorului. Aceste poeme sunt de fapt meditaţii profunde, dintr-o perspectivă filosofică şi socială, alăturate sentimentului plenar, acut şi vibrant: iu­birea. Jubilaţie, deznădejde, zbucium, revoltă, sentimente de gheaţă şi foc proiectează în poezia lui Macedonski o cromatică puternică şi nău­ci­toare. "Din viaţa pieritoare, trecând în altă lume,/ În viaţa fără moarte mă duc să strălucesc,/ şi făr-a mă-nţelege, şi fără s-am vreun nume,/ Mă simt cu totul altul şi-ncep ca să trăiesc", spune în "Noaptea de noiembrie", cea des­pre moarte. Suferinţa cumplită din "Noaptea de ianuarie", ("Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte") sau feeria şi încântarea din "Noaptea de mai", ("Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,/ şi astăzi e parfum de roze şi cântec de pri­vighetoare") sunt părţi din întregul "Nopţilor" pe care Ion Pillat le-a numit "cheia întregii poezii macedonskiene". Poetul eliberează su­fe­rin­ţe adânci pe care le transformă în vers şi le încorporează unei lumi de vis şi vrajă, înmiresmată de crini şi roze. şi-a transformat viaţa în cărţi, până când, din ce în ce mai bolnav, în 1920, "sărmanul Macedonski s-a dus ca o clipire/ şi muzele vor plânge, ră­mase-n văduvire". Aşa a început cu­vântarea ceremoniei la care guvernul a adus omagiul său "pierderii su­fe­rite de literele române". Concluzia lui Ibrăileanu, scrisă atunci, în presa vremii, era limpede: "Macedonski, fără îndoială, a fost cineva. Cine nu e nimic nu stârneşte pasiuni pentru sau contra..."

L-a apăsat viaţa trăită la temperaturi hipersensibile, l-a acuzat şi repudiat societatea, căreia, prin poezie, i-a rezistat. Aşa cum doar unii poeţi pot să reziste, plăsmuind din jale şi emoţii de rară intensitate versuri ca acestea: "Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară/ Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,/ Dar dintre flori şi dintre stele, nimica nu va fi clintit,/ Veniţi: pri­vi­ghe­toa­rea cântă şi liliacul e-nflorit".