Sora: Capitolul I - Fragment

Roman publicat in 30 de tari
Ce-ai face daca propria ta sora ar disparea intr-o buna zi fara urma?
Cand afla ca sora ei mai mica a disparut, Beatrice Hemming se intoarce cu primul avion acasa, la Londra. In scurta vreme, Tess este gasita moarta, aparent o sinucidere, iar politia inchide dosarul. Convinsa ca sora ei nu s-ar fi sinucis niciodata, Beatrice se muta in apartamentul lui Tess si patrunde tot mai adanc in viata si in secretele acesteia, in incercarea de a-l descoperi singura pe criminal. Pe urmele lui Tess, Beatrice afla despre relatia ei ascunsa, despre participarea ei la un experiment medical, dar se afunda tot mai mult intr-o intunecata camera a oglinzilor, plina de revelatii tulburatoare.
Cautand cu disperare adevarul despre moartea surorii ei, va reusi oare sa se redescopere pe sine?


Capitolul I
- Fragment -

Duminica seara

Scumpa Tess,

As da orice sa pot fi cu tine in clipa asta, ca sa-ti tin mainile intr-ale mele, sa-ti privesc fata, sa-ti ascult glasul. Cum ar putea atingerea, vazul si auzul – toti acei receptori senzoriali, nervi optici si timpane in vibrare ­ sa fie inlocuite de o scrisoare? Am reusit insa si altadata sa ne folosim de cuvinte ca de intermediari, nu-i asa? Ca atunci cand eu am plecat la internat, si a trebuit sa inlocuim joaca si rasetele si confidentele soptite cu scrisori trimise una alteia. Nu-mi mai amintesc ce am spus in prima scrisoare, stiu doar ca am folosit un joc de cuvinte fragmentat pentru a scapa de ochii iscoditori ai gazdei mele (am ghicit eu bine ca ii disparuse de ceva ani aplecare copilareasca spre talmacirea jocurilor de cuvinte). Imi amintesc insa cuvant cu cuvant raspunsul tau de copil de sapte ani la franturile mele de dor de casa, si scrisul tau ramas invizibil pana cand l-am pus la lumina lanternei. De-atunci inainte pentru mine bunatatea a avut miros de lamaie.

Ziaristii ar aprecia istorioara asta, caci m-ar prezenta ca fiind inca din copilarie un fel de detectiv incognito si ar arata ce surori apropiate am fost intotdeauna. De fapt, chiar in clipa asta se afla in fata apartamentului tau, cu echipa de filmare si tehnicienii de sunet (fete transpirate, jachete soioase, cabluri insirate pe scari si incalcite printre balustrade). De acord, am cam improvizat, dar cum altfel sa-ti spun? Nu prea stiu cum o sa reactionezi la faptul ca ai ajuns o celebritate, dar banuiesc ca o sa ti se para oarecum amuzant. Ha-ha amuzant si ciudat. Mie mi se pare doar ciudat, dar eu n-am avut niciodata simtul umorului, ca tine, nu-i asa?

Dar esti consemnata, e ceva serios, am spus. Data viitoare or sa te exmatriculeze
definitiv, iar mama are si asa destule pe cap.
Te prinsesera cand iti adusesesi pe furis iepurele in scoala. Eu ma purtam cu adevarat ca o sora mai mare.
Dar, Bee, nu-i asa ca e si nitel amuzant? ai intrebat, cu buzele tuguiate ca sa nu izbucnesti in ras, amintindu-mi de o sticla Lucozade in care se ridicau bule de gaz, gata sa explodeze inspumate si sa iasa la suprafata.
Cu gandul la rasul tau imi fac curaj si ma apropii de fereastra.

Afara, recunosc figura unui reporter de la un canalul de stiri prin satelit. Sunt obisnuita sa-i vad figura in 2D latita pe o plasma in intimitatea aprtamentului mei din New York, insa aici apare in carne si oase uriasa si in 3D, stand pe Chepstow Road si privindu-ma drept in ochi prin fereastra ta de la demisol. Imi vine sa apuc telecomanda si sa apas butonul off; in loc de asta, trag perdeaua.

Acum insa e mai rau decat atunci cand il vedeam. Luminile lor lucesc prin perdele, sunetele lor bufnesc in geamuri si in pereti. Prezenta lor e ca o greutate care e gata sa se napusteasca in sufrageria ta ca un buldozer. Nici nu-i de mirare ca presa se numeste presa, daca o mai tine tot asa nu mai am mult si ma sufoc. Ok, de acord, a sunat cam dramatic, probabil ca tu le-ai duce o cafea. Dupa cum stii, insa, eu sunt foarte iritabila si tin exagerat de mult la spatiul meu personal. O sa ma duc in bucatarie si o sa incerc sa fac fata situatiei.

Aici e mai multa liniste, si pot sa gandesc. E ciudat sa vad ce anume ma surprinde acum; uneori e vorba de cel mai neinsemnat lucru. De pilda, un ziar povestea ieri ce surori aproiate am fost intotdeauna, dar nici macar nu a mentionat diferenta de varsta. Poate ca acum, ca am crescut, nu mai conteaza, dar era atat de batatoare la ochi pe cand eram copii. "Cinci ani e un interval mare...? ar spune oamenii care nu stiu, cu intonatia usor crescatoare spre sfarsitul propozitiei ca sa-i dea un ton intrebator. Iar noi ne-am gandi amandoua la Leo si la golul lasat de el, desi poate ca vid cascat ar fi termenul mai potrivit, numai ca nu am spus asta niciodata, nu-i asa?

O aud pe o ziarista vorbind la mobil de celalta aparte a usii din spate. Probabil ii dicteaza ceva cuiva, brusc imi aud propriul nume, "Arabella Beatrice Hemming". Mama spunea ca nimeni nu mi-a spus niciodata pe numele mic asa ca am presupus ca de copil si-au dat seama ca nu eram o Arabella, un nume a carui caligrafie in cerneala neagra avea bucle si inflorituri; un nume care include in el fete numite Bella sau Bells sau Belle – atatea variante atragatoare. Nu, chiar de la inceput a fost clar ca eram o Beatrice, sensibila si neinfrumusetata in caracterele Times New Roman, cu nimeni altcineva ascuns in interior. Tata a ales numele Arabella inainte de nasterea mea. Probabil ca realitatea l-a dezamagit.

Vocea ziaristei se aude iar, cred ca e o alta convorbire, se scuza ca lucreaza pana tarziu. Imi ia ceva pana sa realizez ca motivul sunt eu, Arabella Beatrice Hemming. Imi vine sa ies afara si sa ma scuz, stii doar cum sunt eu, mereu prima in bucatarie cand mama isi anunta furia prin tamtamul oalelor trantite. Ziarista se indeparteaza, nu-i mai aud cuvintele dar ii ascult tonul vocii, linistitor, putin in defensiva, prudent. Brusc vocea i se schimba. Probabil vorbeste cu copilul ei. Tonul i se strecoara prin usa si ferestre si iti incalzeste apartamentul.

Ar trebui poate sa dau dovada de politete si sa o trimit acasa. Cazul tau este in deliberare asa ca nu am voie sa ii spun nimic pana dupa proces. Numai ca, la fel ca toti ceilalti, ea deja stie asta. In legatura cu tine, nu fapte vor sa obtina, ci emotii. Vor sa-mi inclestez mainile si sa le ofer un prim-plan cu degete albite de stransoare. Vor sa vada cateva lacrimi evadate care imi aluneca pe obraji ca melcii, lasand dungi negre de rimel. Asa ca stau in casa.

In sfarsit, reporterii si anturajul lor de tehnicieni au plecat, iar pe treptele dinspre apartament a ramas o dara de scrum, ca in urma unei marei inalte, de la chistoacele stinse in ghivecele tale cu narcise. Maine o sa pun afara niste scrumiere. De fapt, pe cativa i-am judecat gresit. Trei s-au scuzat pentru deranj, iar un cameraman mi-a daruit niste crizanteme de la magazinul din colt. Stiu ca tie nu si-au placut niciodata.
Dar sunt cafenii ca uniformele de scoala si au nuante de maro tomnatic, chiar si primavara, ai spus, zambind, necajindu-ma pentru ca apreciez o floare pentru simplitatea si longevitatea ei.

Uneori au culori foarte intense, am spus, fara urma de zambet.
tipatoare. Crescute ca sa sara in ochi pe suprafetele betonate ale curtilor din fata garajelor.
Numai ca astfel de exemple vestejite sunt dovada unei neasteptate consideratii: un dram de compasiune la fel de surprinzatoare ca un fir de ciubotica-cucului pe marginea autostrazii.

Cameramanul cu crizantemele mi-a spus ca asta-seara programul Stirile de 10 are un reportaj special despre tine. Tocmai am sunat-o pe mama sa o anunt. Cred ca dintr-un ciudat impuls matern e chiar mandra de cata atentie ti se acorda. Si-i doar inceputul. Dupa spusele unuia din tehnicienii de sunet maine or sa ajunga ziaristii straini. E totusi ciudat – intr-un fel caraghios – ca acum cateva luni, cand am incercat sa le spun oamenilor, nimeni n-a vrut sa ma asculte.

Luni dupa-aminaza
Acum pare ca toti vor sa asculte – presa; politia; avocatii – pixurile mazgalesc de zor, capetele se apleaca inainte, atente, reportofoanele zumzaie. In dupa-amiaza asta o sa depun marturie la Serviciul de urmarie penala, in pregatirea procesului de peste patru luni. Mi s-a spus ca marturia mea are o importanta vitala pentru acuzare, deoarece sunt singura persoana care stie toata intamplarea.
Domnul Wright, avocatul de la SUP care imi ia declaratia, sta in fata mea. Cred ca are spre patruzeci de ani dar poate ca e mai tanar si a fost martor la prea multe povesti ca a mea. Are o expresie agera si o clipa se apleaca spre mine, gata sa incurajeze confidentele. E un bun ascultator, banuiesc, dar oare ce fel de om e?
Daca nu va deranjeaza, spune, as dori sa-mi spuneti totul, de la inceput, si o sa decid eu mai tarziu ce anume e important.

Incuviintez din cap.
Nu prea stiu exact care e inceputul.
Poate clipa in care v-ati dat seama ca ceva nu e in ordine?
Observ ca poarta o camasa de in italieneasca, frumoasa, si o cravata urata de poliester – nu se poate ca aceeasi persoana sa le fi ales pe amandoua. Probabil ca una dintre ele era primita cadou. Daca e vorba de cravata, atunci faptul ca o poarta dovedeste ca e un om amabil. Nu stiu daca ti-am spus, dar mintea mea a capatat obiceiul de a o bate campii atunci cand nu vrea sa se ocupe de o problema urgenta.
Ridic privirea si ma uit drept in ochii lui.
A fost odata cu telefonul mamei care spunea ca a diparut.

***
Cand a sunat mama tocmai dadeam o petrecere duminica la pranz. Mancarea, trimisa de magazinul local de produse gata preparate, era tipica pentru New York – stilata si impersonala; la fel erau si apartamentul, mobila si relatia noastra – nimic facut in casa. Marele Mar lipsit de miez. Te surprinde schimbarea mea de atitudine, stiu bine, dar discutia despre viata mea in New York mai poate astepta.
Ne intorsesem in acea dimineata dintr-o "pauza romantica si ninsa" la o cabana din Maine, unde sarbatorisem promovarea mea pe postul de director de cont. Todd se amuza sa-i incante pe oaspeti povestind despre marea noastra greseala:
Nu-i vorba ca ne asteptam la baie intr-un jacuzzi, dar un dus fierbinte n-ar fi stricat, si ar fi fost buna si o legatura telefonica terestra. Nici macar mobilele nu le-am putut folosi, furnizorul nostru nu are acoperire in zona aia.
A fost o iesire spontana? a intrebat Sarah, careia nu-i venea sa creada.
Dupa cum stii, niciodata eu si Todd n-am fost un exemplu de spontaneitate. De peste masa, Mark, sotul lui Sarah, i-a aruncat o privire apriga.

Draga mea.
L-a privit in ochi.
Nu pot sa sufar cand spui "draga mea". Asta inseamna de fapt "taci dracu’ din gura", nu-i asa?
Ti-ar placea Sarah. Poate de-asta si suntem prietene, chiar de la inceput mi-a amintit de tine. S-a intors spre Todd.
Cand v-ati certat ultima data, tu si Beatrice? a intrebat.
Nici unul din noi nu-i pasionat de momente teatrale, a raspuns Todd, incercand plin de multumire sa-i saboteze conversatia.
Numai ca Sarah nu se lasa cu una cu doua.
Prin urmare nici tu nu poti fi scos dintr-ale tale.
A urmat o tacere stanjenitoare pe car am intrerupt-o politicoasa.
Vrea cineva cafea sau ceai de plante?

Ajunsa in bucatarie, am pus boabele, in masina de rasnit, asta fiind singurul lucru pe care il pregateam pentru masa. Sarah a venit dupa mine, plina de remuscari.
Iarta-ma, Beatrice.
Nu-i nimic. Eram o gazda perfecta, zambeam, calmam apele, rasneam cafeaua.
Mark bea cafeaua cu lapte sau fara?
Cu lapte. Nici noi nu mai radem, a spus, asezandu-se pe blatul de lucru si balansandu-si picioarele. Cat despre sex...
Am dat drumul la rasnita, in speranta ca zgomotul o s-o faca sa taca. A strigat ca sa-l acopere:
Tu si Todd cum stati?

Bine, mersi, am raspuns, in timp ce puneam boabele de cafea in masina de expresso de sapte sute de dolari.
Inca mai radeti si vi-o mai trageti? a intrebat.
Am deschis o cutie cu lingurite din 1930, fiecare dintr-un email colorat diferit, aidoma bomboanelor topite.
Le-am luat duminica trecuta, dimineata, de la un targ de antichitati.
Beatrice, ai schimbat subiectul.

Tu insa te-ai prins ca n-am facut-o; intr-o duminica dimineata, pe cand alte cupluri stau in pat si fac dragoste, Todd si cu mine umblam dupa antichitati. Am fost intotdeuna mai buni tovarasi de cumparaturi decat iubiti. Credeam ca daca ne umplem apartamentul cu obiecte alese de noi insemna ca ne cream un viitor impreuna. Parca te aud cum ma tachinezi spunand ca nici macar un ceainic Clarice Cliff nu inlocuieste sexul, numai ca mie mi se parea mult mai linistitor.

A sunat telefonul. Sarah nu l-a bagat in seama.
Sex si rasete. Ingredientele principale ale unei relatii.
Ar trebui sa raspund la telefon.
Cand crezi ca e timpul sa deconectezi aparatul care o mentine in viata?
Chiar trebuie sa raspund.
Cand ar trebui renuntat la contul, ipoteca si prietenii comuni?
Am ridicat receptorul, bucuroasa ca aveam o scuza sa intrerup acea conversatie.
Beatrice, mama la telefon.
Disparusesi de patru zile.