Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cărțile de mai jos ne vorbesc despre experiențe. Cu totul diferite de ale noastre. Despre lumi diferite de a noastră. Despre oameni care sunt lângă noi, cu care poate interacționăm zilnic, dar despre care, de fapt, nu știm nimic. Sunt, după părerea mea, trei lecturi obligatorii pentru generația noastră.
Învățare, Tara Westover, Editura Publica
E greu de crezut în zilele noastre, pentru noi, cei care trăim în zone urbane, în comunități înghesuite și conectate prin fel de fel de tipuri de comunicare, că undeva, aproape de noi, uneori la doar câțiva kilometri distanță, sunt oameni care trăiesc parcă într-o realitate paralelă. Tara Westover face parte dintr-o familie de mormoni fundamentaliști din Idaho, familie care a crescut pregătindu-se pentru Zilele de pe Urmă. Oficial, ea nu a eixstat multă vreme, pentru că nu a fost înregistrată și nu a primit certificat de naștere. Nu avea documente școlare, pentru că nu pusese niciodată piciorul într-o clasă, nici acte medicale, pentru că tatăl ei nu credea în spitale. Familia ei trăia într-o fermă din America, un spațiu larg și ușor apocaliptic, pe care tatăl strângea fel de fel de resturi de mașini și utilaje, ca într-un cimitir de mașini vechi. Copiii nu mergeau la școală, bineînțeles, mama este un fel de moașă vindecătoare care tratează cu ajutorul plantelor, iar izolarea e din ce în ce mai puternică. Extrem de impresionant e momentul în care familia are un accident de mașină, mama suferă probabil un traumatism cranian semnificativ, și totuși nimeni nu merge la doctor, rănile se vindecă de la sine, cu sechelele de rigoare. La 16 ani, Tara a înțeles că trebuie să plece de acasă. A făcut-o și, cu această ocazie, a descoperit cât te poate schimba învățătura, dar și prețul pe care a trebuit să-l plătească. Familia a renegat-o, pentru că a îndrăznit să spună că a fost abuzată de fratele ei, iar de la plecarea ei de acasă nu a mai fost primită înapoi.
Castelul de sticlă
Cartea scrisă de Jeannette Walls (și apărută la Editura Art)e o altă poveste aparent incredibilă. Poate părea ficțiune, dar e la fel de reală ca povestea Tarei Westover. Castelul de sticlă este povestea adevărată și tulburătoare a unei familii nonconformiste pentru care aventura, spiritul liber și traiul neîngrădit de reguli inutile sunt mai presus decât confortul unui cămin tipic. Soții Walls își cresc cei patru copii învățându-i să nu se teamă de nimic, să gândească liber, să fie independenți, dar toate acestea vin cu prețul unei vieți de nomazi, al absenței unei case decente și, de multe ori, al lipsei mâncării și hainelor. Rex Walls, tatăl, un tip charismatic, de o extraordinară inteligență, îi învață pe copii istorie, fizică, vânează demoni împreună cu ei pentru a-i face să-și depășească temerile, le dăruiește stelele de pe cer de ziua lor, dar, dincolo de toate, nu reușește să le asigure un trai decent. Familia este seminomadă, se mută din casă în casă într-un stil hippiot exagerat, tatăl bea prea mult, mama e preocupată mai degrabă de arta sa decât de copii, aceștia ajung să se rănească singuri în încercarea de a face față treburilor casnice. Rând pe rând, copiii pleacă de acasă, iar părinții devin, din proprie voință, oameni fără adăpost. Jeanette, fiica mijlocie, e cea care își povestește copilăria într-o carte unică, de un umor extraordinar, dar și de o profunzime emoționantă. Volumul devine bestseller, recomandat atât pentru curajul autoarei de a povesti lucruri de care s-ar fi putut rușina, cât și pentru duioșia cu care își descrie părinții, pe care nu pare să îi judece cu asprime.
Citește pe Antena3.ro
Centrul nu se mai poate susține. Povestea nebuniei mele, Elyn R Saks, Editura Trei
Centrul nu se mai poate susține este un volum de memorii și de rememorare a fazelor bolii de care suferă Elyn Saks, de la primele voci pe care le aude, în jurul vârstei de 16 ani, trecând prin dificila perioadă din facultate, până la momentele în care învață să trăiască pe cont propriu. Autoarea vorbește foarte direct despre paranoia, despre imposibilitatea de a distinge între pericolele imaginare și cele reale, despre vocile din capul său, care îi spun să se sinucidă sau să îi rănească pe alții, despre dificilele obstacole pe care le-a avut de trecut ca să ajungă o personalitate recunoscută în domeniile sale de specializare. Elyn Saks a avut o copilărie normală, într-o familie americană fericită, cu părinți care o iubeau, doi frați și diverse animale de companie. Pe la începutul adolescenței începe să aibă diverse comportamente bizare, pe care însă nimeni nu le tratează cu seriozitate, ba dimpotrivă. Fumează droguri, o singură dată, și le mărturisește părinților ei, care intră în panică și o duc direct la un centru de dezintoxicare și reintegrare. În această perioadă apar și primele halucinații și inadecvări mai clare decât cele extrem de vagi din anii precedenți. Plecarea la facultate în Anglia este însă cea care declanșează primele semne adevărate de boală.
„Schizofrenia îți pătrunde în viață ca o ceață care se extinde lent, devenind, imperceptibil, din ce în ce mai densă, pe măsură ce trece timpul. La început, ziua este destul de luminoasă, cerul este senin, razele soarelui îți încălzesc umerii. Dar curând, observi o pâclă care începe să se adune în jurul tău și nu mai simți aerul la fel de cald. După o vreme, soarele este doar un bec care luminează slab, din spatele unei pânze groase. Orizontul s-a pierdut într-o negură cenușie și simți o umezeală grea în plămâni în timp ce stai, înfrigurat și ud, în întunericul după-amiezii. Pentru mine și pentru mulți dintre noi, primul semn al acelei ceți este o deteriorare treptată a respectării regulilor de bază ale igienei - ceea ce specialiștii în sănătate mintală numesc abilitiăți de autoîngrijire sau activități specifice funcționării cotidiene”, scrie autoarea.
Bolnavii de schizofrenie se confruntă cu un puternic stigmat în societate. Oamenii cred, în majoritatea lor, că schizofrenicii sunt periculoși. Ceea ce face Elyn Saks este să explice că schizofrenicii sunt, de obicei, mult mai periculoși pentru ei înșiși decât pentru alții, deși recunoaște că un comportament schizofrenic poate să pară înspăimântător. Iar cartea trebuie citită, pentru că ne deschide o cu totul și cu totul altă perspectivă despre realitatea acestor oameni, atât de diferită de a noastră.
