Un explorator liric în "România pitorească"

Poet moldovean, Alexandru Vlahuta a avut un cult pentru Eminescu, s-a asezat in campul magnetic al acestuia, iubindu-l si aparandu-l neconditionat. In anul in care Eminescu publica celebrele "Scrisori" in Convorbiri literare, Vlahuta debuta. Se stie ca a existat un cor de epigoni si imitatori ai lui Eminescu in epoca. Vlahuta a receptat mai cu seama segmentul de critica si satira sociala, din lirica eminesciana. A debutat in paginile revistei Convorbiri literare, a frecventat cercul junimist cativa ani, pana in 1886. A fost implicat in polemici rasunatoare, implicandu-se in bataliile ideologice ale vremii. O parte din ideile lui Vlahuta, privitoare la arta si societate, au fost in contradictie cu cele ale protectorului sau vremelnic, Titu Maiorescu. Un motiv puternic a determinat despartirea definitiva a lui Vlahuta de mentorul societatii "Junimea": destinul cumplit al lui Eminescu. Marcat adanc de imbolnavirea lui Eminescu si de traiul mizer al neferi­citului poet, Alexandru Vlahuta ii expediaza lui Titu Maiorescu o scrisoare: "Grabiti de a-l numi undeva. Altfel il pierdem fara nadejde de intoarcere. Sunt grozav de demora­lizat – mi-a spus de nenumarate ori, cat am stat cu el, ca ar vrea sa doarma si sa nu se mai destepte. E nespus de sfasietor." Acest apel a ramas insa fara raspuns, drept urmare, Vlahuta a publicat in ziarul Lupta o "Scrisoare catre cititori": "Acum cinci ani, amicii si admiratorii d-lui Ioan Bratianu au deschis, in toata tara, liste de subscriptii si au adunat un milion. (...) Noi, romanii, suntem de-o genero­zitate fara seaman. Traieste in tara asta un om intr-adevar superior si adevarat sarac. Nu e nici rege, nici prim-ministru, dar numele lui va trece in istorie. Peste cateva sute de ani, va fi o chestie foarte secundara, si mai de nimeni cercetata, cine-a domnit si cine-a fost prim-ministru in tara asta catra apusul veacului al nouasprezecelea, dar nu se va gasi om cu putina cultura care sa nu stie cine-a fost singurul poet de-o adevarata valoare in zilele noastre. Da, e vorba de Eminescu!". Vlahuta a fost prieten si cu pictorul Nicolae Grigorescu, a carui opera a admirat-o pana la adoratie. A scris in multe articole din presa vremii despre munca indarjita a artistului intru desavarsirea lucrarilor sale. A scris, de asemenea, mahnit profund de indiferenta publicului fata de expozitiile lui Grigorescu: "Si cand ni se ofera pretioasa ocazie de a privi, stransa la un loc, munca unei vieti intregi de artist, ziarele pastreaza tacere si lumea isi vede de treaba. In cinci zile nu s-au dus 50 de oameni sa vada expozitia celui mai mare pictor roman." (A. Vlahuta, "Indiferentism", Nationalul, noiembrie 1891).

Alexandru Vlahuta a fost un om al timpului sau, respirand adanc aerul epocii, traindu-i acut dramele, pentru a transfigura literar realitatea. A scris in gazete, animat de idei uma­nitare, convins ca opinia argumentata a unui scriitor poate schimba lumea in bine. Ca pedagog, oripilat de "obscurantismul" ce domina invata­man­tul din vremea aceea: "Azi, pro­gra­mele, cartile didactice si profeso­rii fac din scoala o opera de spoiala. De mic, copilul e fortat sa invete pa­pa­galiceste, ceea ce nici dascalul nu pricepe; si daca tot s-a spus ca Vla­hu­ta a scris dupa chipul si ase­ma­narea lui Eminescu, am putea recita in gand: «Toate-s vechi si noua toate»".

"«Romania pitoreasca» este un jurnal de calatorie, scris cu mare acuratete. Este prima incercare literara de a infatisa cititorilor, intr-o viziune proprie, unitara, meditativa, privelisti pitoresti ale Romaniei. Vlahuta, descendent al calatorilor romantici, face o imensa pictura din cuvinte, imaginile prezentate au forta vizuala, cinematografica. Pe alocuri sant accente de basm si feerie. Contureaza dimensiunea istorica a locurilor si a romanilor, luptele crancene pentru independenta si demnitate nationala, exista pagini cu respiratii de oda. Cate-a mai vazut, Doamne, si cate mai stie Dunarea asta a noastra! Inca din vremurile tulburi, de pe cand pamantul nu-si asezase inca neamurile-n graniti hotarate, roiau popoarele pe malurile ei atragatoare. si n-a fost imparat mare sa nu-si poarte pe aici doru-i de cucerire. N-a fost colt de lume in care sa nu fi stra­ba­tut faima «Frumosului Istros», fermecatoarele legende ale acestui mi­nunat fluviu, la care se-nchinau atatea noroade s-a carui apa – scrie Sofocle – avea, in credintele celor vechi, darul de a spala de pacate". Autorul a cutreierat tara cu frenezie si cu pasiu­ne de cercetator, atras irezistibil de splen­doarea, fabulosul, unicitatea pei­sajului autohton. Istoria uimeste si fascineaza ca intr-un ritual de ini­tiere. "Aici, la Targoviste, si-a asezat Mircea Voda scaunul domniei catra sfarsitul veacului al paisprezecelea. A facut santuri si ziduri tari imprejurul cetatii, si 333 de ani a ramas aici capitala tarii. (...) Ce viata, ce zarva trebuie sa fi fost odi­nioara pe ulitele acestea, astazi, asa de linistite si aproape triste! Aici batea inima tarii cu toate grijile si bucuriile ei. Aici veneau negustorii din Venetia, din Ge­nova si de la Tarigrad." In fata ora­se­lor, zidurilor, cetatilor sau a naturii sal­batice, Vlahuta contempla, anali­zea­za, vede fiecare loc, aureolat de vi­bratia sa istorica, plina de sem­ni­ficatii. Peisajele sunt topite in sen­zatii. Cand urca spre Varful Omul este cuprins de o "dulce liniste", i se pare ca e gata sa zboare in vazduhul cu miros de zapada. Strabate, cunoas­te, descifreaza urmele trecutului, tre­ce senzatiile prin filtrul afectiv si tran­sfera totul in cuvinte scrise. "Romania pitoreasca" este o carte de refe­rinta a genului, calatoria romantica. Pas­trea­za tot ce a trait un poet, intru cu­noastere si valorificare documentara, in vremea vietii sale. Un poet care si-a incheiat cartea cu urma­toa­rele cuvinte: "Intr-o tara asa frumoa­sa, c-un trecut asa de glorios, in mij­locul unui popor atat de destept, cum sa nu fie o adevarata religie iubirea de patrie, si cum sa nu-ti ridici fruntea, ca falnicii nostri stramosi de odini­oa­ra, mandru ca poti spune: Sant roman!"

"Romania pitoreasca" a aparut in anul 1901 si a primit Premiul Aca­de­miei Romane. Era anul in care s-a acor­dat primul Premiu Nobel pentru literatura. Acum, dupa 110 de ani de la prima editare, cititorul poate calatori impreuna cu domnul Vlahuta in lumea de atunci. Calatoria este pitoreasca, iar spectacolul merita trait.