Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acum, când multă lume aştepta de la Ecaterina Oproiu o nouă piesă de teatru sau (de ce nu?) o anologie însumând măcar o parte dintre cronicile sale de film, iată că domnia sa ne oferă surpriza unul “Jurnal”(*). Mai precis a unui prim volum care cuprinde doar o parte din ceea ce autoarea a păstrat în urma unei severe selecţii dintr-un noian de notaţii din şi despre o viaţă trăită, sufleteşte, la maximă tensiune. Avem în cele 300 de pagini ale acestei cărţi care poartă, dinadins parcă, un nume foarte simplu “Jurnal 1” , crâmpeie de viaţă, veritabile şi, mai ales, reprezentative întâmplări, replici şi personaje, stop-cadre în care o regăsim cu adevărat pe Ecaterina Oproiu, personaj emblematic pentru un anume fel de trăi şi a evalua “pe propria-ţi răspundere” şi ale cărei cronici despre producţiile din sfera celei de-a 7-a arte, ca şi asupra producţiilor de televiziune, au ridicat ştacheta bunului gust la cotele unui adevărat etalon. Şi asta într-o vreme când asemenea lucruri nu erau chiar de domeniul faptului divers…
Acelaşi bun gust, aceeaşi sagacitate îndelung exersată a observaţiei morale atente, însoţite de o rostire tranşantă şi expresivă a gândului, le vom afla şi în notaţiile din “Jurnal”. Numai că, de această dată, ele au şi clară (dublă) justificare: de ordin afectiv şi de ordin moral. Contopite în această notaţie voit paradoxală: “De ce uităm? Ştiu că «teroria» cea mai răspândită este că uităm ceea ce vrem să uităm. Eu cred că, în privinţa asta, lucrurile stau tocmai pe dos. Reţinem, uneori, ceea ne interesează, dar când vrem cu adevărat să uităm ceva anume, nu numai că nu-l uităm, dar ni se înfige în minte cât timp avem minte şi uneori chiar după ce n-o mai avem”.
Gândeşte şi scrie aşa, Ecaterina Oproiu, spirit liber şi mereu în răspăr cu orice fel de şabloane, mai vechi sau mai noi, devenite, prin conformism şi prin rutină, cutume-standard, dar, în egală măsură, un om care, spre deosebire de alţi contestatari înţepeniţi în unghiul mort al lui “uite-de-aia, fiindcă aşa vreau eu!”, are inteligenţa de a-şi construi argumente, ca şi curajul de a le susţine.
Definitoriu pentru felul său de a fi, în viaţă sau în scris, dar, mai ales, de a-şi asuma consecinţele opiniilor sale, rămâne ceea ce a urmat, în ordinea politică şi administrativă a lucrurilor, după consemnarea fugitivă a criticului cinematografic Ecaterina Oproiu despre prestaţia actoricească a Licăi Gheorghiu – fiica atotputernicului său tată. O notaţie în perfectă concordanţă cu realitatea dar şi cu anecdota îndelung prizată la acea vreme: “ Care este deosebirea dintre Sophia Loren şi Lica Gheorghiu?/ ???/ Sophia Loren este TALENTATĂ, Lica Gheorghiu este TARE-N TATĂ!”.
De pe urma acestei notaţii, pe cât de expeditive pe atât de exacte – “Lica Gheorghiu, ea are câteva prim-planuri fotogenice” , i se vor trage Ecaterinei Oproiu multe ponoase, dar, curios lucru!, nu am auzit-o, în ultimii douăzeci şi ceva de ani, clamându-şi condiţia de “persecutat politic”… Dimpotrivă, scrisul său denotă, şi atunci ca şi acum, o senină deteşare faţă de eveniment şi o putere admirabilă de a-şi filtra şi domina trăirile de moment.
De fapt, “Jurnalul” Ecaterinei Oproiu este o încăpătoare şi încântătoare galerie de stop-cadre, anume alese, parcă, spre a intra într-o alt fel de “Comodie a vremii”. Indiferent dacă merge la Roma sau la Costineşti, la Atena sau la Vulcana, la Festivalul de la Cannes sau la o şedinţă “sus”, acolo unde se discută soarta politico-ideologică a unui film sau a unui regizor, Ecaterina Oproiu e numai ochi şi urechi. Ea, cu pixul şi carneţelul de notiţie. Ies, de aici, o suită de portrete memorabile, dintre care, fără să stau mult pe gânduri, îl aleg pe cel din schiţa “Cum nu l-am cunoscut pe Marin Sorescu”. Pe scurt, lucrurile stau aşa: Ecaterina Oproiu şi Marin Sorescu sunt invitaţi în Germania, fiecare cu treburile lui, dar locuind în acelaşi hotel. Dar, în timp ce doamna este dornică să discute oameni suntem, nu-i aşa? , domnul răspunde monosilabic. Şi aşa o va ţine pe toată druata “coabitării” (scuzaţi de vorbă proastă!) Desigur, pentru cei care îi văd şezând zilnic la aceeaşi masă din restaturant, lucrurile au altă întorsătură/imagine, iar, de aici, vine şi hazul nemaipomenit pe care îl capătă replica unei duduci care, sărmana, nu a vrut decât să îi facă Ecaterinei Oproiu un compliment: “ V-am văzut cu poetul, azi-dimineaţă, la micul dejun. Vorbeaţi... Vorbeaţi… Chiar? Ce discutaţi? Fără îndoială, discutaţi probleme foarte interesante. Bine faceţi că-l aşteptaţi. Cu noi ce ar putea discuta?”.
O altă secvenţă, de fapt un alt stop cadru pur şi simplu antologic din acest “Jurnal”, mi se pare cel în care ni se povestesc peripeţiile prin care a trecut un cuplu italian prins într-o halucinantă sarabandă de înfieri şi desfieri pe bandă rulantă. Ar fi mare păcat dacă m-aş apuca să povestec istoria şi, astfel, să îi strict tot farmecul nebunesc, drept pentru care fac numai trimiterea cuvenită “Un Kennedy italian” (pag. 107- 110). Vă propun, totuşi, un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi arătat un film cu o asemenea intrigă în care, bunăoară, rolul lui Zambertti, tatăl păgubos, ar fi fost intepretat de un Alberto Sordi, iar cel al psihiatrului care trebuie să îl trateze ar fi fost jucat de Vittorio de Sica? Pun în gând întrebarea, dar îmi dau repede peste gură, nu de alta, dar cunosc proverbiala severitate în materie a Ecaterinei Oproiu…
Ceea ce seduce şi cucereşte la acest “Jurnal” cu adevărat emblematic pentru Ecaterina Oproiu este naturaleţea, felul senin şi firesc în care ea, ca personaj dar şi ca autor, se mişcă prin atât de diverse medii sociale. Ecaterina Oproiu ştie şi poate să discute, cu aceeaşi dezinhibare, cu savanţi de ţinuta unui Iorgu Iordan, Imre Toth, cu renimiţii doctori Dan Setlacec sau Trestioreanu, cu Liviu Ciulei sau Elvira Godeanu (căreia îi dedică un portret tulburător), dar şi cu ţaţe sadea ca Doamna Frunză sau Doamna Stoica, aşa după cum nu se pierde cu firea atunci când stă faţă în faţă cu Mastroiani şi, deopotrivă, cu Dorina nevastă de ştab. Avem în acest “Jurnal” o galerie de portrete, subtile şi expresive, făcute, după caz, cu lirism şi căldură sufletească (Radu Cosaşu, Ov S. Crohmălniceanu, Tita Chiper şi Al. Ivasiuc, dar, mai ales, Profesorul Niculae Bellu), după cum avem şi câteva portrete, executate în apă tare, ale unor personaje ale căror nume real s-ar fi pierdut, cu siguranţă, în uitare dacă nu ar fi intrat sub condeiul Ecaterinei Oproiu.
Francă, după cum îi este felul, Ecaterina Opriu ne-a averizat încă din “Cuvântul înainte” al cărţii de faţă: “Am ajuns la concluzia că Jurnalele nu trebuie citite de cei care le-au scris din inimă nu din pasta de pix. Cei care vor, totuşi, s-o facă, mai bine şi-ar face un harakiri sau, mai nou, un seppuku”.
Cum la sinceritate se răspunde cu sinceritate, în ceea ce mă priveşte, după ce am terminat acest prim volum al “Jurnalului” Ecaterinei Oproiu, declar cu mâna pe inimă cu nu-mi voi face nici harakiri şi nici, mai nou, seppuku. Pur şi simplu aştept volumele ce îi vor urma. Şi sunt convins că nu voi fi singurul…
(*)Ecaterina Oproiu “Jurnal 1” Editura SemnE, Bucureşti, 2013
