Un precursor: Lecoq

E întotdeauna instructiv şi pasionant pentru un comentator de cărţi aparţinând genului poliţist, dar şi pentru cititorul obişnuit, să revină la începuturile acestui fenomen atât de popular astăzi.

De pildă, citind "Zingara", romanul lui Charles Deslys (1821-1885) ai prilejul să descoperi ezitările, căutările şi împlinirile unui autor care s-a exprimat într-un spaţiu al prozei cu un statut încă neprecizat în vremea lui. De aceea, paginile "Zingarei" par a fi scrise de către naratori diferiţi. Unul dintre ei este pasionat de istorie şi prezintă, cu lux de amănunte, repere sociale, economice, culturale din Franţa anului 1676. Pe al doilea îl preocupă aventurile galante, idilele care se înfiripă rapid şi se destramă la fel de iute, consumate în alcovuri tainice. Celui de al treilea îi plac întâmplări de capă şi spadă şi le consemnează cu voluptate. Al patrulea prevesteşte cruzimile din horror-ul modern. În sfârşit, ultimul urmăreşte minuţios o investigaţie poliţistă, desfăşurată cu mijloace rudimentare. O secvenţă importantă din evoluţia romanului ne este înfăţişată într-o singură carte.

Protagonist
În centrul acţiunii - anchetatorul Lecoq. Dar acesta nu este celebrul personaj al lui Emile Gaboriau (1832-1873), inspirat de existenţa reală a poliţistului Vidocq, întemeietorul vestitei Surete franceze. Pe protagonistul lui Deslys îl surprindem în vârtejul unor evenimente de la curtea Regelui Soare. Domnia lui Ludovic al XIV-lea se află la apogeu. Înconjurat de arhitecţi, pictori, constructori, el supraveghează încântat lucrările de definitivare a Palatului Versailles, simbol al măreţiei sale. Dar întâmplări misterioase îi tulbură anii de glorie. Aproape treizeci de tineri de familie bună dispar din Paris fără urmă. Monarhul absolut îi cere mânios locotenentului La Reynie să rezolve cazurile în regim de urgenţă. Cel mai mare oraş al Europei tremură terorizat, mamele înnebunite acuză, şeful poliţiei tremură şi el îngrozit - în opt zile trebuie să-i prezinte suveranului un raport complet despre soluţionarea înspăimântătoarei afaceri. Ca să iasă basma curată, apelează la serviciile unui oarecare domn Mathias, un anonim locuitor de la marginea Parisului, cam grăsuţ, placid şi întotdeauna binevoitor cu vecinii săi.

Ascuns
Dar sub această înfăţişare şi comportament de bonom se ascunde cel mai iscusit agent de poliţie al regatului - Lecoq. Uneori dispare multă vreme, noaptea primeşte musafiri ciudaţi, în casa lui se află un dulap care adăposteşte haine potrivite pentru reprezentanţi ai diferitelor categorii sociale. Datorită lui, mulţi escroci, tâlhari, ucigaşi, şarlatani, ţigani care răpesc copii au fost deferiţi justiţiei. Pentru că "la Paris există două oraşe: unul superficial, amabil, zâmbitor, care străluceşte şi încântă, dar şi un altul, întunecos, hidos, oribil ca infernul pe care şi l-a imaginat Dante". Chiar dacă ar fi dorit să se retragă demult, Lecoq acceptă această ultimă misiune, primind un impresionant sprijin logistic. Îl foloseşte ca momeală chiar pe fiul său, pe care îl îmbracă în veşminte strălucitoare, astfel încât să atragă privirile răufăcătorilor  dornici să se îmbogăţească punând mâna pe straie bogate. Fapt bizar - nu se cer recompense pentru cei răpiţi. De fapt, miza jocului e mult mai mare, şi, ca un bun autor de suspans, scriitorul n-o dezvăluie decât la sfârşit.

Evident, fiind într-o ambianţă franceză, trebuie căutată o femeie, deoarece ea e cheia enigmei, ademenind, cu frumuseţea sa, ca o sirenă, vlăstarele familiilor bogate, purtându-le în locuri tainice, unde, într-un decor mirific, sunt ospătate, narcotizate şi ucise. Ea însăşi are o poveste care te ţine încordat, devenind doar din întâmplare o unealtă a Răului, ispăşind însă prin moarte un şir impresionant de fărădelegi.

S-a deschis imediat un mare proces. El a dezvăluit crime nemaiauzite. S-a aflat, în fine, ce se întâmplase cu victimele. Corpurile lor fuseseră vândute în secret studenţilor la medicină, care pe atunci îşi procurau cu mare greutate cadavrele pentru disecţii; capetele, îmbălsămate cu mare artă precum fusese cel al contelui Pardaillan, au fost descoperite în misteriosul cufăraş al doctorului..."

Ca un şpriţ
Intriga este destul de naivă, deşi pe alocuri spectaculoasă. Stilul - desuet. "Zingara" nu poate fi comparată cu naraţiunile datorate lui John Grisham, Nelson DeMille, Dan Brown. Îl poţi savura însă ca pe un roman uşor, ca pe un şpriţ de vară. Dar eu unul privesc întotdeauna cu mult respect pe cei care au deschis o cale regală pentru alţii. Charles Deslys este un precursor demn de stimă. "Educat" la Liceul Charlemagne a lucrat pentru o perioadă de timp ca un actor în sudul Franţei. Poate de ajuns pentru a avea imaginaţie...