Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Fiica cea mai mică a cuplului alcătuit din Jules Colette, fost elev al faimoasei școli militare de la Saint-Cyr, și Sidonie Landoy, pe care o vom regăsi, înconjurată de o adevărată aură, în opera scriitoarei, sub numele de „Sido”, Colette își petrece copilăria în satul natal. Adorată de mama ei, Colette primește de la aceasta o educație laică, îi citește pe clasicii literaturii franceze și profită de lecțiile de franceză pe care i le dă tatăl”, nota cercetătoarea Irina Mavrodin în rama unei biografii dedicate excentricei povestitoare (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012). Dar să facem loc tușelor: „În 1891, familia, ruinată, părăsește satul natal și se instalează la Chatillon-sur-Loing (devenit mai apoi Chatillon-Coligny). Curând, Colette îl întâlnește aici pe Henry Gauthier-Villars (supranumit Willy), un critic muzical foarte influent în epocă și «autor» de romane populare (exploatând, se pare, munca unor «negri» care lucrau în editura pe care o conducea, printre care Claude Farrère și Francis Carco). Se căsătoresc în 1893”.
Folosită ca „negru” literar de propriul soț
Apoi? „Willy o va introduce pe Colette în cercurile literare și muzicale ale Parisului, unde are ocazia să-i întâlnească pe Anatole France, Marcel Proust, Robert de Montesquiou, Gabriel Fauré, Claude Debussy, Maurice Ravel, Georges Courteline, Pierre Louÿs, Sacha Guitry, Catulle Mendès, Charles Maurras. Intuind foarte repede talentul de scriitor al soției sale, Willy o va folosi și pe ea ca «negru» (se pare că primul manuscris al scriitoarei datează din 1893), apoi, începând cu 1895, o va încuraja să scrie primul ei text, Claudine à l’école (Claudine la școală) (1900), inspirat din amintiri legate de copilărie și având în centru un personaj care va reveni apoi în mai multe romane - Claudine à Paris (Claudine la Paris) (1901), Claudine en ménage (Claudine căsătorită) (1902), Claudine s’en va (Claudine pleacă) (1903) -, toate purtând semnătura Willy și Colette, deși nimeni nu are nici o îndoială asupra identității autorului care se află la originea acestui succes (explicabil prin mai mulți factori: simplitatea modernă a textului în contextul simbolismului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, relativa importanță a mișcării regionaliste în acea epocă, caracterul ușor licențios al situațiilor și al personajelor)”.
Actriță de music-hall la Moulin-Rouge și Bataclan
„Adevăratul debut literar al scriitoarei - sesiza cercetătoarea Irina Mavrodin - este marcat de apariția romanului Dialogues de bêtes (Dialoguri de animale) (1904), elogios prefațat de Francis Jammes, primul pe care îl semnează cu numele ei, Colette Willy. Cuplul divorțează în 1906. Willy intră într-un con de umbră, în timp ce ea își începe cu adevărat cariera. Emancipată, Colette își câștigă existența ca actriță de music-hall (cabaretele Moulin-Rouge și Bataclan) și de teatru (teatrul Marigny), prezintă pantomime orientale; toate acestea vor fi povestite în La Vagabonde (Hoinara) (1910). O cunoaște și o seduce pe Sophie-Mathilde-Adèle de Morny, lesbiană virilă, care se îmbrăca în bărbat și fuma țigări de foi; legătura «safică» (este termenul folosit în epocă) cu această prietenă plină de afecțiune poate fi privită ca un substitut matern. Înainte de primul război mondial, începe să colaboreze ca reporter, apoi, în calitate de cronicar literar, la ziarul Le Matin. Începe o relație cu Henry de Jouvenel des Ursins, codirector al publicației, relație care o face să descopere, în sfârșit, echilibrul sentimental. Se căsătoresc în 1912, iar în 1913 se naște fiica lor, Colette (poreclită Bel-Gazou), copil repede plasat la o doică și pe care scriitoarea o va ține toată viața departe de ea”.
În turneu în România
Deși romanele scrise între 1905 și 1936 s-au bucurat de un real succes în rândurile marelui public (începând din 1927, cărțile ei sunt traduse în Statele Unite și în mai multe țări din Europa, iar Colette face turnee de conferințe în Austria, România, Africa de Nord), deși scriitori exigenți ai generației sale - Proust, Gide - au cuvinte de apreciere la adresa ei, talentul nu-i va fi recunoscut oficial decât mult mai târziu. Din nou biografa Irina Mavrodin: „În 1934 devine membră a juriului care decerna Premiul «Albert I», destinat să recompenseze opera unui scriitor belgian de limbă franceză. În 1936, Colette este aleasă membră a Academiei din Bruxelles, succedându-i Annei de Noailles (născută Brancovan) care cucerise, în poezie, o notorietate egală cu cea a romancierei. În discursul de recepție, mărturisește: «Devin din ce în ce mai neîncrezătoare, întrebându-mă mereu dacă trebuie să continuu să scriu, și nu aflu îmbărbătare decât în propriile mele îndoieli». Succesele repurtate în cariera literară le pune pe seama unui «binevoitor hazard» care i-a însoțit tot timpul calitatea ei dominantă - conștiinciozitatea. Încetul cu încetul, volumele ei de evocări - Les Vrilles de la vigne (Cârceii de viță) (1908), L’Envers du music-hall (Partea nevăzută a music-hall-ului) (1913), Sido (1930), Mes apprentissages (Ucenicia mea) (1936) - capătă o pondere mult mai importantă decât opera romanescă, scriitoarea evocând etapele propriei vieți, căutarea unui echilibru modelat pe echilibrul naturii”.
Impunerea ca mare scriitoare
În 1920, Colette a publicat romanul Chéri, în același timp oglindă a unei femei care îmbătrânește (și care, un an mai târziu, îl va întâlni pe Bertrand de Jouvenel, mult mai tânăr decât ea), dar și cartea cu care ea se afirmă și pentru care Gide o felicită. În noiembrie 1920 Colette este numită Cavaler al Legiunii de Onoare, iar în 1936 va primi gradul de Comandor. „Totuși - mai remarca Irina Mavrodin -, numele ei este rar menționat de critica oficială franceză dintre cele două războaie mondiale, iar atunci când apare este pentru a ilustra genul considerat «minor» al literaturii feminine. În timpul Ocupației, Colette locuiește, pentru o vreme, în casa fiicei sale din regiunea Corrèze, apoi, împreună cu Maurice Goudeket (cel de-al treilea soț), revine la Paris, unde, pe toată perioada războiului, va locui în Palais-Royal. Imobilizată de o artroză a șoldului, continuă să scrie. Vor apărea, rând pe rând: Journal à rebours (Jurnal de-a-ndărătelea) (1941), în care Colette mărturisește: «Nu voiam să scriu. Când poți intra în împărăția fermecată a lecturii, de ce să scrii? [...] Copilăria mea, adolescența mea liberă și solitară, amândouă lipsite de grija de a mă exprima, au avut drept unică preocupare să-și îndrepte antenele sensibile către ceea ce se lasă contemplat, ascultat, palpat, respirat»; De ma fenêtre (De la fereastra mea) (1942), tablouri ale vieții pariziene sub Ocupație; Gigi (1942), viziune uimitoare a unui mediu marginal, avându-și, totuși, tabuurile, legile și tradițiile lui, roman care - prin ținuta sobră a textului, prin analiza fină a trăirilor unei femei-copil la primele experiențe - o impune pe Colette drept un mare scriitor; L’Étoile Vesper (Steaua Vesper) (1946), una dintre cele mai frumoase culegeri de eseuri ale scriitoarei, o exaltare a senzației, a memoriei care o reînvie și a trudei, uneori dureroasă, a scriiturii”.
Funeralii naționale
După război, notorietatea lui Colette continuă să crească. În 1945, este prima femeie aleasă, în unanimitate, membră a Academiei Goncourt, al cărei președinte devine în 1949. Între 1948 și 1950 este publicată seria de Œuvres complètes, în cincisprezece volume, la editura Le Fleuron, creată de Maurice Goudeket. În ianuarie 1953 - cu prilejul celei de-a optzecea aniversări - scriitoarea primește diverse onoruri: tortul oferit de membrii Academiei Goncourt, medalia de aur a orașului Paris, numărul special al revistei Figaro littéraire din 24 ianuarie, înaintarea la gradul de Mare Ofițer al Legiunii de Onoare, diploma acordată de National Institute of Arts and Letters din Statele Unite. Moare în august 1954. „În ciuda reputației destul de «sulfuroase» și a refuzului Bisericii Catolice de a organiza o slujbă religioasă de înmormântare, Colette va avea parte de funeralii naționale, organizate în curtea de onoare de la Palais-Royal”.
Eclipse ale creației
Câteva considerații critice (tot dinspre Irina Mavrodin): „Cele mai multe nume de scriitori suscită automat asocierea cu altele sau cu un anumit curent sau școală literară. Această posibilitate de clasificare ajută și la stabilirea mai exactă a locului lor într-o ierarhie a valorilor. Colette se supune cu greu acestor utile (inutile?) înscrieri. Pentru majoritatea criticilor și istoricilor literari, ea este «incomparabila» Colette. Când este totuși citată într-un context clasificator, numele ei figurează alături de nume de primă mărime (Valéry, Claudel, de exemplu). Și asta pentru că, pentru perioada dintre cele două războaie mondiale, numele lui Colette era printre cele mai reprezentative pentru literatura franceză, fapt surprinzător pentru generațiile de astăzi, care au citit prea puțin sau chiar nu au citit deloc o operă căzută în uitare, fenomen pe care ni-l putem explica destul de ușor: scriitoarea se situează pe o linie tradițională, necunoscând nici o preocupare pentru inovația tehnică, universul ei tematic apărând, de asemenea, desuet cititorului de azi, admirator al romanelor lui Kafka, Faulkner sau Robbe-Grillet, sau al teatrului lui Ionesco și Beckett. Dar chiar asemenea mai scurte sau mai prelungite eclipse ale unei creații, care obligă criticul și istoricul literar la o reflecție de un tip particular, pot eventual (și încep să cred că lucrul acesta nu mai e sigur) impune cu autoritate recitirea unei opere, reinstaurarea ei ca valoare”.
Din nou la modă
Tot aici: „Și iată că acum e o adevărată modă Colette, cărțile ei fiind foarte publicate în Franța, și foarte comentate. Se petrece și cu ea ceea ce se petrece și cu Simenon, fenomenul fiind foarte vizibil pentru cine cutreieră librăriile pariziene, de exemplu. Romanele - sau povestirile - lui Colette (delimitarea dintre aceste două genuri neputându-se face cu strictețe în cazul ei) au un punct de plecare autobiografic. Ele sunt ancorate într-o realitate foarte concretă și limitată la experiența directă a autoarei: copilăria, cercurile boemei pariziene bine cunoscute scriitoarei, mediul familial, natura și animalele («împărăția mea este pe pământ» și «moartea nu mă interesează», ne spune ea). Colette ne comunică această cunoaștere cu un dar de o calitate cu totul specială. Nu avem de-a face cu o observație cu pretenții de obiectivitate (ca în cazul realiștilor francezi din secolul al XIX-lea, pe care totuși Colette îi continuă pe linia romanului psihologic și de moravuri). Observația la Colette este foarte exactă, dar această exactitate ține de rigoarea cu care este mânuită limba (sub acest raport, Colette este un scriitor clasic), pentru a reda cu cea mai mare precizie și finețe sentimentul sau, mai curând, senzația trezită de o realitate foarte concretă într-un subiect cunoscător foarte concret”.
Ultimele comentarii: „Altfel spus, Colette este o romancieră-poetă pentru care importantă este surprinderea și fixarea unei trăiri abordate din perspectiva unei durate interioare. «Senzualitatea magnifică» a imaginilor ei, despre care s-a scris atât de mult cândva și care a devenit locul comun predilect aplicat acestei opere, trebuie înțeleasă tocmai în locul transfigurării poetice a lumii reale. Această transfigurare este rezultatul uimirii și exaltării generoase pe care scriitoarea le resimte în fața unui univers văzut ca miracol zilnic, la care numai o imaginație de tip copilăresc are cel mai deplin acces (cele mai multe dintre cărțile scrise de Colette sunt cărți ale copilăriei). Exaltarea aceasta devine melancolie atunci când se însoțește cu sentimentul pierderii iremediabile a unui trecut și a unor ființe legate de el și devenite adevărate figuri mitologice. Pendulând între bucurie și durere, opera lui Colette afirmă o acceptare a rostului firii, a ceea ce trebuia să fie în mod necesar așa și nu altfel, înțelepciunea unui echilibru spre care tinde și pe care îl atinge, scutită de marile angoase ale generațiilor de scriitori francezi ce îi vor urma”.
Opere și traduceri
Opere: (în „colaborare” cu M. Willy): Claudine à l’école (1900); Claudine à Paris (1901); Claudine en ménage (1902); Claudine s’en va (1903); Minne (1904); Dialogues de bêtes (1904); Les Égarements de Minne (1905) (semnat Colette-Willy); (semnate Colette): La Retraite sentimentale (1907); Les Vrilles de la vigne (1908); La Vagabonde (1910); L’Envers du music-hall (1913); L’Entrave (1913); La Paix chez les bêtes (1916); Les Heures longues (1917); Dans la foule (1918); Chéri (1920); La Maison de Claudine (1922); Le Blé en herbe (1923); La Femme cachée (1924); L’Enfant et les sortilèges (1925); La Fin de Chéri (1926); La Naissance du jour (1928); La Seconde (1929); Sido (1930); Prisons et Paradis (1932); La Chatte (1933); Duo (1934); Mes apprentissages (1936); Bella Vista (1938); La Jumelle noire (1938); Le Toutounier (1939); Chambre d’hôtel (1940); Julie de Carneilhan (1941); Journal à rebours (1941); Gigi (1942); Le Képi (1943); Paris de ma fenêtre (1944); L’Étoile Vesper (1946); Pour un herbier (1948); Le Fanal bleu (1949); En pays connu (1950); Postume: Histoires pour Bel-Gazou (1992); Colette journaliste: Chroniques et reportages (1893-1945) (2010); J’aime être gourmande (2011).
În limba română
Hoinara și Duo (trad. Ovid Constantinescu), București, 1969; Chéri și Sfârșitul lui Chéri (trad. Mona și Corneliu Rădulescu), București, 1973; Sido. Cârceii de viță (trad. Irina Eliade), București, 1982.
71 de ani s-au împlinit în această vară, 3 august, de la moartea celei alintate Colette, scriitoare.
„Nu voiam să scriu. Când poți intra în împărăția fermecată a lecturii, de ce să scrii?”, Colette, scriitoare
„Împărăția mea este pe pământ, moartea nu mă interesează”, Colette, scriitoare
„Și iată că acum e o adevărată modă Colette, cărțile ei fiind foarte publicate în Franța, și foarte comentate”, Irina Mavrodin, cercetătoare
15 volume masive însumează opera romancierei și memorialistei Colette.
Citește pe Antena3.ro
