Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ca o prefata la toata frenezia care cuprinde festivalul in preajma anuntarii palmaresului, iata o secventa, dar nu de cinema, petrecuta tot acum, la Cannes: fiica lui Annie Girardot si a lui Renato Salvatori, o doamna "civila', adica fara legatura cu filmul, a inaugurat o asa-numita "Gradina Annie Girardot': prima gradina publica terapeutica dedicata bolnavilor de Alzheimer (boala de care Annie Girardot a suferit, cincisprezece ani; ultimul rol in care am vazut-o, la Cannes, a fost, in 2001, in "Pianista' lui Haneke, unde era "mama' lui Isabelle Huppert.
Despre povestea actritei, despre ruperea de realitate, despre tortura memoriei care dispare, citisem intr-o carte de memorii, de un gust indoielnic, scrisa prompt de ultimul ei iubit). Gradina e presarata cu plante aromatice "de stimulare senzoriala' si cu fotografii de actori cunoscuti (Alain Delon, Coluche, Annie Girardot) menite sa stimuleze memoria... Pe placa de la intrare poti citi: "Vive l’amour, vive la vie'... Patru ani, ultimii, actrita i-a petrecut intr-un spital ("foarte scump – zice fiica, maladia a devenit o afacere')... "Pentru mine festivalul e o fotografie cu mama si cu tata mergind pe Croazeta... Mama ar fi atit de fericita aici, cu toate florile astea, cu natura, cu cerul...'
Cine va cistiga Palme d’or, vom afla duminica seara. Pina atunci, continua jocul pronosticurilor, pe cit de amuzant pe atit de inutil, pentru ca, asa cum festivalul a dovedit-o de atitea ori, nu e absolut nicio legatura intre "presa' unui film si palmares. Iar palmaresul e rezultatul subiectivitatii unui anumit juriu. E faimos experimentul cu doua jurii paralele, la aceeasi competitie (nu la Cannes!): filmul declarat cistigator de un juriu, nici macar n-a intrat in discutia finala a celuilalt juriu! M-am uitat azi prin doua ziare serioase, sa vad ce reactii a trezit filmul francezului Leos Carax, despre care am scris ieri, cu atita entuziasm; daca in "The Guardian' regizorul are ceva de geniu, iar filmul e "o odisee misterioasa', demna de Palme d’or, reprezentind "acea categorie de filme pentru care venim la Cannes', in schimb, in "Le Figaro' regizorul e un impostor, iar filmul "un bazar de poncife'!
De unde se vede, inca o data, ca nimeni nu e profet in tara lui. In fapt, nu filmul, ci articolul francez e plin de poncife, dovada ca o numeste pe cersetoarea din film "o cersetoare romanca', ceea ce, pentru o data, nu e citusi de putin adevarat si, in orice caz, nu are nicio legatura cu opera lui Leos Carax. Filmul lui Mungiu a fost si el tratat, in paralel, ca "o foarte frumoasa opera de arta' si ca "o caricatura grandilocventa'... In loc de concluzie: arta nu e matematica, nu e nici sport, iar un palmares trebuie luat cu titlu de inventar. Mult mai important decit palmaresul e sa fii selectat in competitie si sa fii, cum s-ar spune, "palmabil'!
Nanni Moretti, presedintele juriului, stie prea bine ce inseamna sa fii nedreptatit la un festival, sau cel putin sa te simti nedreptatit: anul trecut, pentru filmul lui, "Habemus Papam', nu s-a gasit niciun loc in palmares. In schimb, acum Moretti revine la Cannes ca presedinte de juriu, si declara ca nu i-a placut multipremiatul, anul trecut, "The Artist'... Presedintele festivalului, Gilles Jacob, explica: "Daca a transmis acest mesaj, inseamna ca vrea sa spuna ceva, si anume ca vrea povesti care sa te provoace la reflectie, vrea un cinema ridicat in picioare'... Pentru cine cunoaste opera lui Nanni Moretti, e limpede ca filmul lui Mungiu intra perfect pe lungimea lui de unda; dar un juriu nu inseamna numai un presedinte.
Pentru ca am citat din Gilles Jacob, trebuie spus ca e omul care, cale de 35 de ani, a facut din Cannes ceea ce este azi: un eveniment cinematografic, mediatic si economic planetar. In 1978, festivalul traia din 98% fonduri publice, si doar 2% fonduri private. Gilles Jacob a avut ideea de a dezvolta un "club al marilor parteneri particulari' ("vedeam venind momentul in care statul ne va spune ca nu mai sunt bani')! In 2012, pentru prima oara in istoria festivalului, fondurile private au ajuns sa depaseasca fondurile publice! Gilles Jacob a fost critic de film, dar a fost, in prima tinerete, si proiectionist, si monteur si, mereu, pina azi, la 82 de ani, un mare iubitor de cinema.
Este si un istoric al festivalului de la Cannes (a facut pina acum patru documentare despre festival). Apropo de jurii si de teoria palmaresurilor de mai sus, visul declarat al lui Gilles Jacob e acela de a filma juriile in timp ce delibereaza, si apoi de a tine secret materialul, timp de zece ani. Ca sa nu se supere nimeni. Dar, spune tot el: "Nu vreau sa-i filmez fara acordul lor, al presedintelui si al juratilor. Mai exista si riscul ca nu mai esti acelasi daca stii ca esti filmat... Oricum, deocamdata nimeni nu si-a dat acordul!'... Nu e de mirare. Probabil ca nici nu o sa si-l dea vreodata.
Citește pe Antena3.ro
In viziunea lui Gilles Jacob, telurile competitiei sunt: sa aleaga cele mai bune filme, din cit mai multe tari posibile, si sa descopere talente. Din pacate, editia 2012 a stat prost la capitolul descoperiri. Mult mai bogat a fost capitolul dezamagiri. De pilda, danezul Thomas Vinterberg, care in ’98 cucerea Cannes-ul cu "Festen', a venit acum cu un film corect, dar atit. Sau italianul Matteo Garrone, care in 2008, la Cannes, se impunea cu "Gomorra', a venit acum cu un film sters (e trist sa vezi doi cineasti relativ tineri, nascuti, amindoi, la sfirsitul anilor ’60, si transmitind, in aerul cuminte-desuet al noilor filme, ceva de "cineasti terminati'). Si lista dezamagirilor ar putea continua. Ar putea continua chiar si in viitorul palmares! Orice e posibil, asa cum, unui distins confrate, comedia cu whisky a lui Ken Loach i s-a putut parea "mai profunda' decit filmul despre iubire si moarte al lui Haneke!
In privinta palmaresului de duminica, asadar, exista o singura idee rezonabila: aceea ca NE PUTEM ASTEPTA LA ORICE!
