Craii, sub reflectoare

A fost odată o lume în care nopţile Bucureştiului respirau în alt ritm, în care timpul se strecura altfel pe străzile vechi şi se transforma în poveste, în care prietenia şi iubirea aveau un soi de sfinţenie ce nu se lăsa pângărită decât de tristeţe...

De tris­teţea unui sfârşit de veac, de tristeţea unui capăt de istorie, de tristeţea sutelor de existenţe care se prăbuşesc una în alta, lă­sând la iveală apusul... E lumea "Crailor de Curtea Veche" a lui Mateiu Caragiale. Pe care, ani mulţi mai târziu, un Crai din lu­mea noastră, aşa cum şi-l amintesc cei care au lucrat cu el, re­gi­zorul Mircea Veroiu, avea s-o transforme într-o poveste în imagini.

"Cu romanul «Craii de Curtea veche» m-am întâlnit prima dată când aveam vreo 19 ani", îşi aminteşte Marius Bodochi, interpretul din film al lui Cara - naratorul, un rol pe muchie de cuţit, mereu în poveste şi mereu în afara ei. "Mi-a plăcut foarte mult romanul şi l-am simţit foarte aproape de mine şi de felul ăsta romantic, uşor în acţiune, de a privi lumea, cu oarecare detaşare, de undeva dintr-un turn de fildeş. Coincidea cu starea mea de atunci, acum nu mai sunt aşa." Despre atmosfera de la filmări şi despre Mircea Veroiu îşi aminteşte în culori calde.

"Pe platoul de filmare am regăsit atmosfera pe care eu o gândeam sau o simţeam instinctiv, pentru că Mircea Veroiu era prin excelenţă un lord, un Crai de Curtea Veche, el nu era din lumea asta, era din altă lume, era dintr-o lume unde nu exista vulgaritate, unde oamenii erau într-adevăr intelectuali. Un domn în tot ce făcea, prin felul cum acţiona, cum îţi vorbea, prin felul cum se apropia de tine, un mare lord. Nu mai există oameni ca el. Reuşea să întreţină o atmosferă extraordinară la filmări, care, poate, privită din afară, părea uşor rigidă, dar nu era aşa, era de fapt un scut, nu oricine avea acces acolo... Era un om care, cred eu, suferea de o sinceritate absolută. Aşa era Mircea Veroiu. Eu l-am iubit foarte mult.

Iar spaţiile alese pentru filmare erau minunate şi te duceau spre ce aveai de făcut. În zona veche a Bucureştilor, la Mogoşoaia, pe Batiştei, unde era interior Paşadia, o casă foarte frumoasă, cu nişte vitralii autentice foarte frumoase, s-a filmat la Dunăre, la Constanţa, în zona cazinoului şi malul mării. Casa mea, a lui Cara, era într-o clădire veche de pe Kogălniceanu, tot acolo era şi casa lui Pantazi şi interior Arnoteni, iar exteriorul s-a filmat undeva în zona Parcului Carol, pe nişte străduţe neasfaltate unde e o casă foarte frumoasă, mai izolată, pe un deal. Mircea Veroiu lucra foarte mult cu noi, am făcut şi multe repe­tiţii înainte de filmări.

Construia fiecare scenă ca pe un film, cu un punct culminant, tot timpul se întâmpla ceva, dar nu nea­părat în exterior, ci mai mult pe desenul interior al perso­najelor, acolo erau exploziile. În Centrul Vechi al Bucureştiului era casa prostituatelor, cu o curte interioară, cu balcoane de jur-împrejur, ca o spirală care urca şi de unde se vedea cerul, pentru că era aproape total acoperită cu sticlă. E o clădire din spatele bisericii - din spatele altarului mai exact - din Curtea Veche.  

L-am întrebat cât de greu i-a fost «să se întâlnească» cu Mateiu Caragiale pe care l-a interpretat în film. «M-am dus spre el cu imaginaţia», mi-a răspuns. "Am încercat să nu creez o biografie din date istorice sau biografice cunoscute. M-am lăsat foarte mult dus de intuiţia mea. Sigur, având la bază nişte cunoştinţe despre Mateiu, despre viaţa lui, dar nu le-am adus pe-astea în prim-plan, ci intuiţia mea. Cred că am reuşit să creez un perso­naj... un suflet, mai degrabă.


MATEIU CARAGIALE M-AR FI MÂNGÂIAT PE CREŞTET
Aveam toată libertatea în creionarea personajului. Greu mi-a fost, de exemplu, greu şi uşor în acelaşi timp, în scenele pe care le-am avut cu personajul Ilinca, al Ilincăi Goia. Pentru că eu trebuia să-l înlocuiesc pe Pantazi şi să-o curtez eu în numele lui, ceea ce-mi era foarte greu. Picam în plasa unei magii pe care-o exercita asupra personajului meu acel personaj, Ilinca. Şi riscam să mă îndrăgostesc eu de ea şi de fapt s-o cer eu de nevastă, nu pentru Pantazi, ci pentru mine.

Şi am fost foarte atent la jocul ăsta, dar am lăsat să se vadă că şi lui îi plăcea, dar nu se putea, pentru că prietenul meu se îndrăgostise primul de ea... Ei aveau un fel de domnie, de cinste, erau camarazi, în adevăratul sens al cuvântului, pentru nimic în lume n-ar fi trădat. Dar mi-am construit personajul, îndrăgostind personajul meu de personajul Ilinca. Ca să poată purta discuţiile alea, trebuia s-o iubească, pentru că altfel era o minciună. Nu puteam să-i vorbesc despre iubire, dacă n-o iubeam. Trebuia să-i fac curte ca un om tânăr care mergea către o femeie tânără, în numele unui prieten trecut de prima tinereţe..."

Oare cum s-ar fi privit pe sine Mateiu Caragiale, interpretat de Marius Bodochi?  "Cred că domnul Caragiale s-ar fi amuzat şi că nu mi-ar fi dat o palmă, ci m-ar fi mângâiat pe creştet."

Ce gânduri i-au rămas astăzi, privind înapoi, spre lumea Crailor...  "Nu poţi fi un prieten sincer şi adevărat decât dacă iubeşti necondiţionat. Iubire necondiţionată egal prietenie.
Singurul lucru cu care rămânem după o viaţă trăită boem, singurul lucru care-ţi rămâne sunt regretele că n-ai fost altfel. Şi aş mai zice că mi-e tare dor să fiu romantic. Poate că n-am fost niciodată eu, ca fiinţă, dar «Craii...» îţi pune şi problema asta. Cartea e ca o oglindă pentru sufletul tău."


AZI, EXISTĂ MAI MULŢI GORE PIRGU
Tulbure şi felinian, în universul Crailor care străbat nopţile cartierele Bucureştiului, se insinuează femeia. Iar pentru cele două roluri, imaginea purităţii şi reversul ei, Ilinca şi Vanda, Mircea Veroiu a ales-o pe Ilinca Goia.

"Acela a fost primul meu contact cu romanul «Craii de Curtea Veche»", îşi aminteşte actriţa. "Am citit romanul dintr-o sorbire şi mi-am spus: «E un lucru pe care vreau musai să-l fac». Iar la acest film n-am avut nici o scenă grea. Totul a fost foarte lin, potrivit cu firea mea, şi n-aş putea să mai spun despre un alt film acelaşi lucru. Greu, dar în acelaşi timp uşor a fost poate faptul că a trebuit să slăbesc puţin. Dl Veroiu m-a sunat şi mi-a spus la telefon: «Frumoaso, vreau să-ţi dau rolurile astea, dar am o mică rugăminte. Dacă ai putea să dai şi tu jos câteva kilograme, să mai subţiem obrajii», pentru că venisem din America, unde totul îngraşă... Dar a spus-o în aşa fel, că nici nu mi s-a părut o problemă, iar peste câteva zile când m-a văzut cât slăbisem mi-a zis: «N-am vrut chiar aşa. Ai exagerat».

Atmosfera de la filmări era înnobilată şi sfinţită de personalitatea acestui mare boier şi mare artist care a fost Mircea Veroiu. Un mare bărbat de cultură, un gentleman. Şi nu numai el, şi Ovidiu, Dumnezeu să-l odihnească! Nu mai sunt printre noi, dar erau mari prieteni şi nu e de mirare că erau prieteni aşa de buni, pentru că făceau parte din aceeaşi familie spirituală, aceeaşi familie nobiliară a bărbaţilor foarte stilaţi. Parcă erau din familii de conţi. Iar pe atunci timpul era altfel, avea răbdare cu noi. Asta poate şi din cauză că sunt eu puţin nostalgică la soarele şi la vremurile de atunci. Nu era demenţa de acum, era timp de degustat asemenea fel de film, asemenea fel de carte. Acum, fibra aceea de gentileţe, de spiritualitate s-a acoperit cu multe celofanuri şi multă zgură.

Nu ştiu dacă filmul era ceea ce ar fi vrut Mateiu, dar era, cu siguranţă, ceea ce a vrut Veroiu. S-au întâlnit două viziuni acolo, a doi artişti, a doi creatori şi s-a întâmplat un fel de căsătorie...
Eu am petrecut foarte multe ore studiind în bibliotecă, despre Mateiu, despre viaţa lui, despre familia Văcărescu, pentru că per­sonajul Ilinca era inspirat de acolo, şi mie îmi place să merg la filmări pregătită. Sunt destul de temeinică şi serioasă, îmi iau munca în serios până când încep să mă joc...  

Scenele erau pu­ţine, iar eu am simţit că trebuie să fiu foarte betonată pe dinăuntru. Şi mi-aduc aminte cum la prima mea scenă trasă m-am trezit vorbind cu domnul Veroiu, un foarte fin psihanalist, care ime­diat şi-a dat seama şi mi-a zis: «N-ai făcut bine ce ai făcut. Eu nu te-am luat ca să te duci la bibliotecă. Vreau să fii tu, aşa cum eşti. De-aia te-am luat. Că tu eşti Ilinca»."

O întreb cum îşi imaginează că ar fi privit Mateiu Caragiale filmul lui Mircea Veroiu. "Cred că i-ar fi plăcut", îmi răspunde. "Deşi ceva lipsea, poate. Poate că ar fi vrut ca Ilinca să fie văzută şi studiind, pentru că aşa era ea, personajul creat de el, ca o împătimită de carte şi o poetă, cu nebuniile ei. Poate că asta lipsea din personaj. Iar Vanda, cealaltă faţă a medaliei, aş fi dorit să fie ceva mai mult adâncită, mai degrabă decât scenele alea abundente, foarte pitoreşti şi feliniene din bordel. Aş fi vrut să se vadă din film o motivaţie explicită şi în ea. Dar cred că i-ar fi plăcut filmul în ansamblu...

Şi, dincolo de Ilinca sau de Vanda, cred că i-ar fi plăcut Paşadia lui Mircea Albulescu. Dintre toţi care eram parte din sosul ăsta, cred că era cel mai aproape..."

Ilinca Goia vorbeşte apoi despre întâlniri... "Cartea este una iniţiatică, e o carte de descifrat, ca şi hieroglifele, este ca o călătorie. Filmul este doar un film. Pentru mine însă a fost o întâlnire, una din întâlnirile importante din viaţă. Există astfel de întâlniri pe care ţi le doreşti şi către care tinzi. Şi după care tânjesc de o vreme încoace.

M-am împrietenit foarte bine cu Marius Bodochi şi cu Mircea Veroiu. Mai dificil a fost poate cu Ovidiu Iuliu Moldovan, care avea în el ceva de Sfinx. Când mă gândesc la el parcă văd o capră neagră pe vârful unui munte.

Astăzi, din păcate, există mult mai mulţi Gore Pirgu, decât Paşadia sau Pantazi. Sunt copleşitor de mulţi. Ne-au călcat, suntem sufocaţi de ei. Nu ştiu dacă mai sunt Craii... Craii de Curtea Veche. Să avem răbdare să-i găsim în noi."