"E greu ca un basarabean să-l ia la mişto pe Ştefan cel Mare"

Regizorul Nap Toader vorbeşte despre "Nuntă în Basarabia", filmul care l-a ajutat să se scuture de prejudecăţi şi să-şi descopere cu adevărat fraţii de peste Prut.

● Jurnalul Naţional: "Nuntă în Basarabia" a fost inspirat din experienţa ta de viaţă, din propria ta nuntă. Ai avut o discuţie în familie înainte de a face filmul? Mai ales cu familia din Basarabia?
● Nap Toader: M-am dus la socrul meu, poetul Dumitru Matcovschi, şi i-am cerut voie să folosesc în film trei fragmente din poeziile sale. I-am povestit şi despre film. Mi-a spus că are încredere în mine. Cu socrul meu am parte de momente frumoase. Îmi povesteşte despre vremuri trecute, de creaţie, de emulaţie. Tinereţea lui s-a desfăşurat sub semnul luptei pentru câştigarea independenţei. Nu mi-a fost teamă de reacţia moldovenilor în ceea ce priveşte filmul ăsta pentru că în "Nuntă în Basarabia" nu mă refer neapărat la poporul basarabean, ci ironizez şi de-o parte şi de cealaltă comportamente sau atitudini care îmi displac, dar care nu sunt majoritare. Iar eu dacă le pun pe ecran le satirizez nu ca să spun haideţi să râdem de ăştia sau de ceilalţi. Sper că sunt puţini acei care cred acest lucru.

● Aţi fost şi contestaţi după ce aţi lansat filmul, dincolo de reacţiile pozitive?
● Să spunem că există un procent de 2% din publicul basarabean care ne contestă. Avem, de exemplu, o reacţie pe Facebook, la pagina filmului. Dar la câte reacţii pozitive avem aproape că nu mai contează. E o persoană care spune ceva de genul să nu vină românii să ne înveţe pe noi cum se face cinema de calitate, să-i filmeze pe ţiganii lor acolo, în România. Mai spune că subiectul filmului este frivol şi că trebuie să mă apuc eu, ca regizor, de ceva mult mai profund. Cât despre reacţii mai de suprafaţă, am avut una din partea unei basarabence care a spus că uneori simte că basarabenii sunt luaţi peste picior. I-am explicat că nu mi-am propus asta şi că e o greşeală dacă s-a înţeles aşa. Că ironizez unele mici comportamente agresive, pline de prejudecăţi. De exemplu, eu m-aş enerva puţin dacă cineva din piaţă din Basarabia, auzind că vorbesc ca la Bucureşti, îmi zice "pidarast". Mă enervez pentru că mi-ai pus o etichetă fără să mă cunoşti. Sigur, devin conştient că există o anumită frustrare sau un complex care te determină să-mi pui o etichetă, că poate şi tu ai suportat la rândul tău o etichetare din partea celorlalţi.

● Până la urmă e un fenomen care se întâmplă şi la noi, între moldoveni, olteni, bucureşteni.
● Exact. Păi eu sunt oltean, dar poţi să-mi spui câte bancuri vrei cu olteni. Râd cu tine, nu mă simt deloc jignit, sunt mândru că sunt ceea ce sunt şi că m-am născut acolo. Eu însumi spun bancuri cu olteni. În Basarabia, există la un moment dat o anumită conflictualitate între modalitatea noastră din sud de a vorbi, spre exemplu, care este cumva literară, academică, şi felul lor de a vorbi. Cu accent, presărat cu regionalisme, dulce, uşor arhaic, de basm. Ca şi cum ne uităm la graiul lor precum un împărat, aşa cum se spune şi în film. Dar mie personal nu mi-a spus cineva din Basarabia că vorbesc ca la Bucureşti. Ba chiar eu sunt cel care încerc să vorbesc la fel ca ei când sunt acolo, să mă distrez alături de ei. O fac în joacă, ca o asumare a acelui tip de grai care îmi place. Ador la ei şi faptul că diminutivează orice: ţara nu e ţară, e ţărişoară, pâinea e pâinişoară. Totul la ei e privit cu tandreţe, cu lirism.

● Probabil că pe undeva tandreţea asta vine şi dintr-un patriotism care, în România ultimilor ani, este privit ca fiind desuet, ca să nu zic penibil.
● Din păcate. Pentru că în România sunt foarte puţini care cultivă patriotismul fără interese mercantile. În Basarabia au nevoie de patriotism, lucrul ăsta i-a ţinut în picioare. Ei cred cu adevărat că Eminescu este Eminescu, că România înseamnă tricolor, că valorile noastre sunt perene. E greu ca un basarabean să-l ia la mişto pe Ştefan cel Mare. Poate că eu, cu simţul meu cinic, primit de la ţăranii mei din Oltenia, şi ei simpatici la rândul lor, mai fac o glumă pe un astfel de subiect. Dar să nu uităm că oltenii l-au generat la rândul lor pe Eugen Ionescu, sau pe Jean Negulescu, regizor de cinema la Hollywood, sau pe Brâncuşi. Dar aşa e felul oltenilor, văd mai glumeţ lucrurile astea monumentale. Ei bine, basarabenii glumesc mai puţin decât noi cu astfel de lucruri. Îmi mai place că acolo, în Basarabia, că citeşti cea mai emoţionantă poezie patriotică la acest moment sau de dragoste. Nu există în România. Pentru că noi, românii, cu creierul terfelit de Ceauşescu, murdărindu-ne în naţionalismul nostru curat şi ducându-ne la mitinguri ca să fluturăm steagurile, ne-am săturat până peste cap de astfel de lucruri. Pe lângă faptul că după '89 discursul politicienilor a făcut şi mai mult rău patriotismului. Eu unul nu scot în piept sentimentul ăsta patriotic, dar nu-mi este ruşine niciunde să spun că sunt român. Fie, mănânc lebede, sparg bănci, ok. Daţi pagina şi haideţi să discutăm. Dar după cum spunea şi Papa, nu vă luaţi de o naţiune etichetând-o după indivizi care fac anumite fapte.

● În acest film "te-ai jucat" cu prejudecăţi, cu stereotipuri, reuşind să arăţi că dincolo de ele se află ceva valoros.
● Asta mi-am dorit. Orice film are un mesaj şi eu am demonstrat o idee. Că trebuie să râdem chiar de noi înşine atunci când etichetăm în funcţie de prejudecăţile nostre. Să depăşim această graniţă şi să înţelegem că greşim. Pentru că la final trebuie să realizăm că primează toleranţa, împăcarea, iertarea, iubirea. Asta e ideea filmului. Poate că şi eu până să-i cunosc mai bine pe basarabeni făceam glume pe seama lor. Care mă, tu ai fost la luptă în Transnistria? Ei bine, un coleg de-al meu fusese acolo, luptase cu armata a 14-a. Iar eu îi bagatelizasem emoţiile intense pe care le trăise. Normal că m-a luat de guler şi m-a rugat să nu mai spun vreodată ceva despre asta. Atunci am realizat că trebuie să aflu despre ce e vorba.

● Filmul ăsta reprezintă prin urmare şi o scuturare a ta de prejudecăţi.
● Exact. Pentru că mi-am dat seama că omul ăla nu văzuse un film american de acţiune, ci că fusese şi luptase în Transnistria. Aşa, în glumă, am ajuns să cunosc intensitatea întâmplărilor prin care trecuse un om. A fost un fel de test al meu care mi-a adus această revelaţie.

● Aţi prezentat "Nuntă în Basarabia" ca pe o comedie romantică. De ce aţi ales această etichetă?
● Sigur că e mai mult decât o comedie romantică. Nu pot să fac comedii pur şi simplu, curate, fără substrat dramatic. Cred că nu pot, de fapt, să fac nici un film fără substrat dramatic. Dar găsesc această haină, a comediei, ca să o fac accesibilă publicului larg, care vrea să vină în sală şi să se binedispună. Nu să se lege la cap, ci să se simtă bine. Să vadă ceva care să stoarcă poate şi o lacrimă, poate să te facă şi să taci, ceva care să te emoţioneze, dar şi ca să înveţi lucruri noi pe care nu ai cum să le ştii cu adevărat dacă nu ai fost acolo. Trebuie să mergi în mijlocul lor, să descoperi comunitatea, cultura, comportamentele. Pentru că noi am etichetat acea comunitate numai prin prisma indivizilor care au venit şi ne-au lăsat meteoric câte ceva. Mulţi au rămas cu impresia că acolo sunt fete frumoase, racheţi, vânzători de nimicuri la tarabe. Cam aşa cum îl văd pe român francezii, italienii, nemţii: violatori şi fete frumoase traficate.

● Nu ştim lucruri profunde despre ei chiar dacă suntem fraţi?
● Da, pentru că ei sunt fraţii noştri cu suflet slav. Noi suntem mai puţin înclinaţi spre zona asta. Ei sunt mult mai lirici, mai melodramatici decât noi. Ceea ce nu înseamnă că nu se bucură de viaţă. Dar îşi asumă destinul cu o anumită demnitate şi suferinţă, pentru că aşa i-a învăţat istoria. Ei, noi din 1918, să spunem, nu mai avem probleme de identitate. Dar ei au plecat la un moment dat. Iar au revenit pentru o perioadă, apoi iar au plecat. Nu le-au rămas decât credinţa, limba, suferinţa, lucruri care i-au ţinut vii mai mult decât pe noi. În vreme ce noi nu mai ştim de multe ori cine suntem. Eu însumi stau şi ascult o anumită muzică venită din Oltenia mea, din satul meu. Oamenii nu mai ascultă Maria Tănase. Au uitat cine sunt. Nu mai au identitate românească, profundă. Sunt un tip cosmopolit, sunt deschis, cred în unitate în diversitate, dar tocmai aici e cheia. Păstrează-ţi identitatea, cultivă-ţi-o. Altfel dispari ca naţie într-o sută de ani, uiţi de unde vii.

● Aţi început filmările în 2008, în Basarabia, când regimul Voronin era la putere. V-a fost teamă?
● Mi-a fost frică. Pentru că relaţiile erau destul de încordate. Am trecut graniţa cu teama că nu o vom trece. A fost greu, dar după vreo săptămână mare parte din grijile astea au dispărut. S-au dovedit a fi doar fantome în capul nostru. Pentru că nu s-a luat nimeni de noi. Lucru la care nu ne-am aşteptat pentru că ne gândeam că vor zice: ce caută şi ce vor şi românii ăştia de la noi. Singura chestie notabilă a fost că producătorul de acolo a zis să scriem că filmul se numeşte "Nuntă în Moldova", nu în Basarabia. Pentru că nu sună bine Basarabia acolo.

● După lansarea filmului la Bucureşti au existat voci care au vorbit despre faptul că anumite întâmplări din "Nuntă în Basarabia" ar fi exagerate. Cum e scena miresei scoasă din casă cu macaraua.
● Moldovenii au o imaginaţie extrem de bogată. Este de discutat faptul că unele scene propuse de autori ar fi exagerate. Pentru că acolo, la nunţi, s-a întâmplat să paraşuteze mirii din avion şi să se tragă cu gloanţe oarbe. Asta cu macaraua e o glumă faţă de ceea ce se întâmplă în realitate. Pentru că ei au nevoia spectacolului, a lucrului unic, nemaifăcut. Rămâne ca fiecare să decidă singur dacă am făcut gluma aceea pentru că până la urmă este vorba de o comedie sau am fost grosolan. Nu am făcut-o pentru a râde de basarabeni: "Ia uite ce proşti şi ăştia, nu sunt în stare de nimic". Mie, în viaţă, mi s-au întâmplat o mulţime de lucruri. Asta nu înseamnă că am fost prost. Şi iubirea are până la urmă comicul ei, ridicolul ei. În viziunea unora iubirea este o fază de stupiditate emoţională.  

● Dacă ar fi să alegi din România câteva exemple culturale pe care le-ai putea exploata la fel cum ai făcut-o cu basarabenii, la ce te-ai opri?
● Nuntă în Oltenia aş alege, fără discuţie. Vai de capul meu ce ar ieşi. Nici moldovenii nu sunt mai prejos. Pe când făceam filmul "Italiencele" îmi aduc aminte că am fost cu echipa la Putna, am găsit o gazdă care ne-a ţinut noaptea întreagă cu ţuică, poveşti şi ciuperci la grătar. Şi ardelenii au farmecul lor. Bine, ei sunt mai serioşi. Poate că avem nevoie de un reper de seriozitate. Eu cred că Dumnezeu aşa a gândit naţia asta română, echilibrată în diversitate. Inclusiv etniile care există aici: ungurii, turcii, tătarii, lipovenii... Este o bogăţie incredibilă, care îmi place de mor. Îmi place să mă întâlnesc cu ei, să vorbesc cu ei, să trăiesc alături de ei.

● Pentru rolurile principale ai pariat pe doi actori tineri, aflaţi la primul lungmetraj, cu toate că vorbeai la un moment dat despre faptul că te-ar fi tentat actorii aflaţi pe val în ultima vreme.
● Dragoş Bucur a fost şi este în mintea mea. Am şi vorbit cu el la un moment dat despre faptul că ar putea să joace în filmul ăsta. Dar contextul a fost de aşa natură încât nu s-a mai întâmplat. Eu nu am mai putut să-l mai iau pentru că am ales să merg pe o formulă restrânsă, în care mirele trebuie să fie adolescentin, inocent. În faţa atitudinii lui Bucur acest personaj nu ar fi rezistat. Sper numai că într-o bună zi, când şi el mă va fi iertat, o să ne întâlnim pe platouri şi atunci voi şti exact ce rol i se va potrivi perfect. În final am avut încredere în ăştia mici pentru că l-am văzut pe Vlad Logigan în teatru, am văzut ce forţă şi ce potenţial are pe scenă. Mi-am spus că dacă există o doză de teatralitate în jocul lui, fie, asta va fi pentru iubitorii de teatru. La fel şi cu Victoria Bobu, pe care nu am văzut-o pe scenă, am văzut-o la şcoală, la UNATC. Am vorbit cu ea. Vorbind, deja m-am gândit dacă poate să fie potrivită în filmul ăsta. Decizia nu am luat-o imediat. Am vorbit o dată, şi încă o dată. Ideea de a-l alege pe Logigan mi-a venit cu şase luni înainte de a-i propune acest lucru. Timp în care am văzut materiale cu el. Poate că în cazul Victoriei lucrurile s-au derulat mai în pripă, pentru că am vrut să caut şi în Basarabia. Victoria este născută acolo, dar face studiile aici. Le-am spus că ei sunt eroii principali cu trei săptămâni înainte de a pleca în Moldova.

● Vlad Logigan declara că i-a fost teamă să se înhame la un astfel de proiect tocmai pentru că vine din zona teatrului, iar în România nu există încă o şcoală de actorie de film în adevăratul sens al cuvântului. S-a simţit pe platouri această teamă a lui?
● Am lucrat atât de frumos şi de plăcut împreună. E normal să-ţi fie teamă. Şi mie mi-a fost teamă de o mulţime de lucruri, dar cel mai puţin de el. Pentru că este extraordinar de creativ. Vlad are în viziunea mea un defect pe care sper să şi-l păstreze toată viaţa: e modest. Dar este o forţă în actorie. Dacă are grijă de el va deveni unul dintre cei mai importanţi actori din România şi poate nu numai. Dar el e modest şi îşi înfrânează gândurile astea. Se simte tot mic şi la început de drum. Nu mai e cazul. Cât despre ceea ce am făcut cu acest film, sigur că se putea mai bine, întotdeauna se poate mai bine. Dar atâta am putut noi strângând toate forţele creatoare pe fundalul unui buget destul de firav, în condiţiile în care este un film foarte greu de făcut, cu multe locaţii, cu mulţi actori. Asta nu înseamnă că în România nu sunt oameni care au făcut filme foarte bune cu un buget mic. Mă gândesc la "Eu când vreau să fluier, fluier", la fraţii Mitulescu, care au investit în publicitate şi au generat mai mulţi spectatori.

● Există actori care dezaprobă trendul minimalist în filmul românesc, pentru că actorul nu e lăsat să-şi pună amprenta. Pentru că jocul actorilor e îngrădit până la nivelul în care "te iubesc" sună ca "bună ziua". Ce părere ai despre această percepţie?
● Depinde de contextul în care regizorii folosesc acest stil minimalist. Poate displace mai mult pentru că aceşti regizori nu exploatează spectacolul exterior, ci pe cel interior. Crede-mă, în viaţa reală suntem mai plaţi decât avem impresia. Şi spunem te iubesc ca bună ziua mai des decât ne dăm seama. Minimaliştii operează mai ales la nivel de cortex. Acolo se produc exploziile în filmele minimaliştilor, explozii care se produc foarte greu tocmai pentru că ei îţi oferă foarte puţin. Te pun la muncă atunci când ajungi în sala de cinematograf. Poate că e un trend, dar ce a făcut trendul ăsta? A construit imaginea mondială de notorietate nu numai a filmului românesc, ci şi a României. Mie mi-a deschis nişte uşi pe la festivaluri. Numai faptul că eu veneam din România era o garanţie suficientă pentru a mi se citi scenariul. Iată, o treaptă pe care o urcăm numai ca urmare a ceea ce au construit minimaliştii. Totul vine de la ăia care au luat trofee, ei sunt eroii care au reconstruit cinematografia românească şi au pus-o pe o poziţie universală. De aici hai să începem să deschidem drumul şi pentru alte genuri, figuri de stil, să începem să mişcăm şi industria cinematografică, să dezgheţăm şi comercialul. Această industrie abia de acum ar putea să înceapă să se construiască. Eu îmi iubesc compatrioţii, dar la acest moment nu te poţi baza pe publicul român în cinematografe. Nu are chef să vină la cinema să vadă film românesc, preferă să-l pirateze. Aştept momentul în care românii vor vrea să vadă un film al lor. Nu neapărat pe al meu, altele, care se vor face şi vor îmbina fericit arta cu divertismentul. Nu înseamnă că nu vreau să se ducă să vadă "Wall Street" sau alte producţii străine. Dar dincolo de problema filmului românesc există şi o problemă a publicului, care se aşteaptă de la o vreme să vadă tot felul de filme de tipul popcorn, fast-food, un public care nici nu mai ştie ce e ăla cinema. Merită să te duci să vezi un film românesc poate şi numai pentru că a fost premiat la un festival. Indiferent dacă ajungi la concluzia că îţi place sau nu, pentru că este şi premiul tău, te reprezintă ca român. Înseamnă că nişte străini au văzut ceva în acel film, ceva ce a meritat să primească un premiu. Fără sa fie vorba despre faptul că acel film a beneficiat de cine ştie ce lobby, de promovare, pentru care e nevoie de foarte mulţi bani pentru asta. Ci pur şi simplu de faptul că a atras atenţia prin ceva. Apropo de festivaluri, un lucru frumos l-a spus preşedintele rus al juriului de la festivalul de la Talinn, în Estonia, unde "Nuntă în Basarabia" a luat un premiu: cum că această producţie vorbeşte fermecător despre un ţinut magic care celebrează umanitatea şi bucuria de a trăi numit Basarabia. Şi asta a spus-o un rus, iar filmul l-am facut eu, un român. Eu unul sunt fericit că moldovenii au adoptat imediat "Nuntă în Basarabia", că avem reacţii entuziaste de la oameni care scriu stâlcit româneşte sau care vorbesc ruseşte. Pentru că acest film are şi o misiune secretă, dacă pot spune astfel: să promoveze Basarabia.

● Un film în care ai ales să-ţi prezinţi părerile legate de istoria comună a românilor şi basarabenilor. Cum este acea dilemă a trădarii sau cedării Basarabiei la 21 iunie 1940, care încinge spiritele.
● Da, din acest punct de vedere sunt de mai multe ori personajul interpretat de Vlad Logigan. Pentru că mulţi oameni la care ţin, de acolo din Basarabia, îmi spun că nu e adevărat ceea ce cred eu. Că acel moment a însemnat trădare. Aşa apare o problemă. Eu zic cedată, ei zic trădată. Bine, atunci nu avem altceva de făcut decât să lăsăm timpul să treacă şi indiferent de ce a făcut armata română vreau să ştii că eu te iubesc pe tine şi sper ca şi tu să mă iubeşti pe mine.  

● De ce alegi să faci filme pornind de la experienţe personale sau poveşti reale, cum s-a întâmplat şi în cazul primului tău lungmetraj, "Italiencele"?
● Eu mă consider un contrabandist plecat din casta minimaliştilor iconoclaşti. Am fugit de acolo, dar tot de-al lor sunt. Şi nu vreau să spun porcării pe ecran. Poate că spun lucrurile mai fermecător, un pic mai comercial, dar niciodată nu va lipsi dramaticul din filmele mele. Nu am fugit de ei pentru a-i trăda, am plecat ca să pregătesc un drum, un nou pas. Nu este vorba numai de mine. Nae Caranfil face asta de mult timp. Sunt fan Nae şi se vor alătura şi alţii. Vine o altă generaţie din urmă, care unde se va manifesta? Într-un teritoriu sănătos? Până la urmă, cinema-ul trebuie să fie variat, iar unitatea lui există în diversitate.

● Pentru că vorbeai despre un teritoriu sănătos, crezi că se va închide vreodată prăpastia asta dintre regizorii tineri şi regizorii din generaţia veche?
● Nu-mi dau seama, dar îmi aduc aminte de ceva din vremea studenţiei, când l-am avut profesor pe Mircea Veroiu, un mare regizor. Mi-a fost profesor în anul doi timp de şase luni. Am învăţat multe lucruri de la el, lucruri pe care mi le-am completat cu ceea ce am învăţat apoi trei ani de zile de la Elisabeta Bostan. Într-o zi, după ce i-am arătat filmele noastre şi ne-am împăunat eu ele, s-a uitat la noi şi ne-a spus: "Tineri lupi ai cinematografiei, nu aveţi decât o şansă. Ne chemaţi la o proiecţie pe toţi ăştia din generaţia mea, ne arătaţi filmele voastre, închideţi uşa şi ne tăiaţi capetele. Sau mai aveţi o şansă. Să vă duceţi la şcoala de film de la Sydney, la Iosif Demian", regizorul nostru român plecat acolo. Eu i-am spus că sunt sigur că vom face film aici. Viaţa e dură, îţi pune tot felul de obstacole şi trebuie măcar să încerci să le sari. Nu ştiu ce să spun despre acest conflict, pentru că nici despre generaţia mea nu ştiu exact ce să spun. Poate că seniorii se simt contestaţi, poate că au îmbătrânit şi nu mai au degetele conectate la ce se întâmplă, poate ca nu-i mai interesează, poate că s-au plictisit să li se închidă uşile. Dar dincolo de orice, ei au construit cinematograful românesc şi generaţia noastră a venit apoi pe o legătură minunată numită Nae Caranfil, şi s-a aşezat pe o fundaţie existentă. Toţi, când am fost copii, le-am iubit filmele fără să ştim cine le-a făcut. Îi văd, într-un fel, ca pe părinţii şi bunicii mei. Să spun lucruri grele despre ei ar însemna să-mi neg mie originea. Poţi să zici că nu vrei să le vezi filmele, să spui că îi consideri neperformanţi, dar ei m-au născut pe mine.

● Ai vreun mesaj pentru spectatorii "Nuntă în Basarabia"?
● Sincer, am fost puţin speriat în primele zile de după lansarea la Bucureşti, pentru că noi nu am avut o campanie de publicitate în adevăratul sens al cuvântului. Vestea că a apărut un film românesc pe care ar fi interesant să-l vezi a mers mai mult din gură în gură. Aşa, încet, încet am ajuns să avem un număr de spectatori cât de cât normal pentru un film românesc. Nu cerşesc, dar vreau numai ca cei care văd filmul şi le place să vorbească mai departe cu prietenii lor şi să-i cheme în continuare la cinema. Eu sunt fericit pentru că la trei zile de la lansare a venit un prieten şi mi-a spus că n-au mai fost locuri libere la Hollywood Multiplex, de la ora 20:00, şi mă ruga să-i fac rost de un bilet. Nu l-am crezut iniţial, pentru că de regulă în primele trei zile nu vine aşa de multă lume. Ce pot să spun? Românii au un film pe care poate că l-au aşteptat, un film care poate că nu trebuie să treacă pe lângă ei. Le spun să intre în sala de cinema, pentru că acolo e spectacolul autentic. Degeaba vor pirata filmul. Nu vor avea niciodată starea pe care o ai la cinema, într-o sală în care se simte altfel emoţia. Nu ai acest sentiment când vezi un film pe calculator. Acest film trebuie văzut de cei care se simt români şi de cei care iubesc românitatea.

● Când o să apară filmul şi pe DVD?
● Probabil undeva prin luna decembrie.