Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am vazut azi, in competitie, un film puternic: "Iubire', de Michael Haneke. Regizorul austriac revine la Cannes, la trei ani dupa ce a cistigat Palme d’or (cu «Panglica alba»). «Iubire» e filmul cineastului la 70 de ani.
S-ar putea numi «Un barbat si o femeie in fata mortii».
Imaginati-vi-l chiar pe Jean-Louis Trintignant, cel din « Un barbat si o femeie », al lui Lelouch, ajuns acum, sabadabada, un barbat de peste 80 de ani ! Si imaginati-va frumoasa bruneta cu voce vibranta din « Hiroshima mon amour », al lui Resnais, Emmanuelle Riva, ajunsa la 85 de ani ! Un El si o Ea, un cuplu de batrini muzicieni, merg la concerte, locuiesc intr-un frumos apartament parizian, au si o fiica (Isabelle Huppert), muziciana in strainatate. O rama banala, pentru o poveste de o « normalitate » totala, in sensul ca absolut tot ce se intimpla in film (pina la un punct) tine de scenariul obisnuit, al atitor vieti omenesti : un accident vascular, o recuperare, o infirmiera care vine acasa de trei ori pe saptamina, un vecin care da o mina de ajutor etc. etc. Marele creator de tensiune care e Haneke, cel care stie atit de bine ce e aceea cruzimea, de toate felurile, n-a mai fost niciodata pina acum atit de plin de tandrete si de umilinta in fata unor personaje ale lui. Un barbat si o femeie : doi oameni cindva frumosi («Ce frumoasa e viata !» exclama Ea, semiparalizata, uitindu-se intr-un album cu fotografii de familie). Doua personaje pentru care «iubirea» din titlu inseamna sa-si traiasca impreuna degradarea, «strigatele si soaptele» din preajma mortii.
Haneke face un film de o concentrare hipnotica, fara nimic melodramatic sau patetic sau morbid, dimpotriva, in tonurile unei luciditati colorate de umor si de inteligenta, despre « o femeie » care, treptat, ajunge un cadavru viu, intr-un pat, si despre « un barbat » girbovit, care abia umbla si abia se apleaca, dar care o ingrijeste cu iubire, pina cind singura proba adevarata a iubirii este ca, intr-o clipa, sa insface o perna si sa o sufoce… Dar filmul lui Haneke e cu totul altceva decit povestea in sine, decit cronica unei morti anuntate : e o proba a puterii artei filmului de a patrunde in intimitatea cea mai profunda a fiintei, acolo unde cuvintele nu mai au loc. Forta imaginii, geografia unei fete umane ravasite de timp, frica din sclipirea unei priviri…
Un film «de apartament», cu «un barbat si o femeie», capata forta unui scenariu mitologic, despre grandoarea si mizeria umana in fata Sfirsitului.
Pacat ca sansele unui asemenea film european de a fi distribuit si la noi, si mai ales de a face sali pline, sunt extrem de reduse. Cristian Mungiu spunea, la conferinta de presa a lui « Dincolo de dealuri », ca totul e o problema de educatie ; tinerii care au crescut cu filmul american nu au fost educati sa iubeasca si altceva decit cinema-ul vazut ca distractie (ca sa nu-i spun « entertainment »), iar celelalte generatii prefera sa stea la televizor, decit sa mearga la cinema.
Inca si mai nefericit e fenomenul divortului dintre publicul din Romania si filmul romanesc. Or, o cinematografie adevarata nu se poate imagina in afara solidaritatii publicului ei si a solidaritatii CU publicul ei. Filmele nu se fac pentru festivaluri, nu se fac nici ca sa citam, in ziarele de acasa, ce s-a scris, despre un titlu romanesc, in strainatate ! Filmele nu se fac nici pentru premii (oricit ar fi de binevenite).
Indiferent cum va arata viitorul palmares de la Cannes - va fi, oare, noul titlu al lui Mungiu, capabil sa « impace » filmul romanesc cu publicul lui ?
