Festivalul de la Cannes, văzut de Eugenia Vodă: Marilyn, cap de afiş

Un cap frumos si un afis frumos: Marilyn Monroe, suflind intr-o unica luminare, ca pentru a celebra aniversarea tuturor cauzelor pierdute, sau a sperantei care nu moare niciodata, sau, oricum, moare ultima! In aparenta lui simplitate, afisul e unul foarte sofisticat (am citit un intreg eseu al realizatorilor, despre cum au lucrat grafica, despre efectul de relief al literelor, care plutesc, ca sa nu fie lipite nici de Marilyn, nici de fondul imaginii, despre luminarea care e stinsa, dar care pare ca iradiaza lumina pe fata lui Marilyn etc. etc.) Echipa festivalului a comandat, pentru cea de-a 65-a editie, un afis care "sa evoce un sentiment de absolut, de glamour si de mister". Il avem!

Asa ca, la dimensiuni uriase, pe inaltimea Palatului festivalului, dar si pe coperta Programului oficial, si prin vitrinele magazinelor si restaurantelor, si pe copertile revistelor, o descoperi, mereu, pe Marilyn - emblema editiei! O buna ocazie ca sa apara, acum, la Cannes, o serie de carti, care analizeaza mitul MM din cele mai diverse unghiuri, in raport cu arta contemporana (de la Warhol la Dali, si mai departe), cu literatura, cu istoria Americii, cu industria – pentru ca exista si o intreaga "industrie Marilyn", care functioneaza si continua sa se dezvolte.

Deci MM e foarte prezenta - mult mai prezenta decit alte staruri aflate la Cannes in carne si oase -, desi vara asta se vor implini fix cincizeci de ani de cind menajera a gasit-o moarta, cu un flacon de barbiturice pe noptiera, iar biografii se contrazic intre ei, intr-un razboi al supozitiilor: niciodata nu vom sti, din lipsa de probe, daca a fost accident sau sinucidere, sau CIA, sau Mafia (dupa legatura cu presedintele Kennedy).

Oricum, finalul a fost in cheia stilistica a unei vieti ravasitoare: povestea unei fetite de pripas, fara tata, cu mama internata in spitale de psihiatrie, crescuta prin orfelinate si prin familii straine, trecerea de la conditia de muncitoare la o fabrica, in vreme de razboi, la conditia de sex-simbol planetar, un sir de soti si amanti, un sir de depresii, o ereditate blestemata, o imensa dificultate de a trai, o vulnerabilitate totala, o teribila singuratate. Drept care ea, regina sex-appeal-ului, neinteleasa nici chiar de cel de-al treilea sot, un mare dramaturg ca Arthur Miller – isi petrecea zile intregi in cabinetul unui respectabil psihiatru, care, ca sa i se poata dedica in intregime, a renuntat la toata clientela lui! Cel care i-a fost, pentru citeva luni, al doilea sot, jucatorul de base-ball Joe DiMaggio, nu a reusit, nici el, sa o inteleaga (si a mai si batut-o pentru asta, zic unii biografi), dar, dupa ce Marilyn a murit, a avut grija, timp de douazeci de ani, ca trandafirii rosii de la mormintul ei sa fie mereu proaspeti! Sa mai spuna cineva ca viata nu e paradoxala!

Intr-un fel, Marilyn a murit la timp. Plecarea din scena la "momentul potrivit" a hranit, fabulos, mitul. Altfel, vedem intr-o fotografie fabricata de computer, cum ar arata Marilyn azi, la 86 de ani: ar fi o batrinica surizatoare, fara nici o legatura cu gratia cristalina a celei din "Unora le place jazz-ul" (din care a fost extrasa si imaginea de pe afisul editiei).

De curind, la o licitatie, un cumparator anonim a achizitionat, contra sumei de patru milioane sase sute de mii de dolari, un cavou din cimitirul Westwood Village Memorial Park, din Los Angeles, numai pentru ca e plasat linga cavoul lui Marilyn Monroe!... Cel putin va fi o relatie durabila! Costa ceva, dar omul isi va dormi somnul de veci alaturi de Femeia care te face sa visezi…