Inception: "Nu trebuie să te temi să visezi măreţ, dragule"

Se spune că oamenii care încetează să viseze încetează să trăiască. Fie că ni le amintim sau nu, visele nu ne părăsesc niciodată atâta vreme cât suntem în viaţă, deoarece subconştientul nostru lucrează neîncetat.

Extractorul şi obsesia sa... Vizionarul Christopher Nolan speculează lumea viselor, intrând puţin şi în domeniul ştiinţifico-fantastic în "Inception". Mai labirintic decât aclamatul "Memento" (că doar p-ăsta l-a rumegat 10 ani) şi chiar mai spectaculos în efecte speciale decât "The Dark Knight" (ceea ce a dus şi la unele critici negative, de parcă omu' nu trebuie să mănânce şi el o pâine), "Inception" este creat în aşa fel încât să-i dea senzaţia spectatorului că e parte din poveste şi cumva, prin propria percepţie, poate să decidă cursul filmului.

Pelicula se învârte în jurul lui Dom Cobb (Leonardo Di Caprio), un Extractor care s-a specializat în furtul celor mai bine păzite secrete ale oamenilor, intrându-le în minte, în timp ce aceştia visează, şi al obsesiei sale pentru o femeie, Mal (fermecătoarea şi misterioasa Marion Cotillard), despre care aflăm că îi era soţie şi mama copiilor săi.
Mal se pricepe să întreţină suspansul şi oscilează perfect între a juca un rol pozitiv şi unul negativ, alergând printre visele lui Dom şi modificându-le. Numai că acum, când libertatea lui Dom depinde de îndeplinirea unei ultime misiuni, Mal trebuie stopată.
Restul poveştii, care include şi o echipă de specialişti în vise dornici să le înfăptuiască, nu are sens să-l istorisesc acum, chiar şi fără prea multe nuanţe, pentru că şi-ar pierde farmecul.

Ca să te trezeşti dintr-un vis trebuie să mori. Căderea în gol pe care toţi o simţim uneori în vis, având ca rezultat o tresărire a piciorului sau a mâinii, urmată de teama teribilă care te obligă să te trezeşti (să nu-mi spuneţi că nu vi s-a întâmplat niciodată asta) este explicată în "Inception" într-o manieră simplă şi credibilă: ca să te trezeşti dintr-un vis, trebuie să mori (aşa, printr-o cădere în gol, sau într-o manieră mai violentă, depinde cât de des îşi face apariţia Mal...).
Acest film, care are ca temă de fundal - aş îndrăzni să-i spun chiar "motiv revelator" - cântecul "Non, je ne regrette rien" în interpretarea lui Piaf şi care, pas cu pas, te învăluie şi mai mult în mister, te face să-ţi pui întrebări cu privire la forţa efectivă a subconştientului, la cât de imaginară e lumea viselor de fapt şi dacă nu cumva are ecouri în existenţa noastră cotidiană pe care toţi o numim concesiv "realitate".

"Non, je ne regrette rien", ales ca o notă de bun-venit în real, întăreşte şi mai mult ideea că acest film trebuie simţit, la fel cum, de exemplu, simţi o carte bună. E ciudat cum gândul îmi zboară acum la "Casa frumoaselor adormite" a lui Yasunari Kawabata.
Ce întâmplare, nu-i aşa?