Marea Lovitură.

Marea lovitura a cinematografului, la sfarsitul anilor ’20, a fost descoperirea sonorului. Marea lovitura a Cannes-ului 2011 a fost, invers, descoperirea 'mutului'! Iata povestea: in catalogul festivalului, in dreptul Competitiei, figureaza 19 titluri. Dar in ultima clipa, dupa ce programul era deja tiparit, organizatorii au anuntat, neasteptat, ca mai adauga in competitie un film, o productie franceza, cu titlul 'Artistul', in regia unui oare­care Michel Hazanavicius (numele suna exotic, dar cineastul s-a nascut in Franta, in 1967, si are pana acum la activ cateva filme cu un succes mai degraba co­mercial decat de prestigiu artistic; de renume international nici nu se punea problema).

Si iata – asta face si frumusetea festivalului de la Cannes! –, ultimul venit rastoarna toate pronosticurile si toate ierarhiile! 'The Artist' e un film formidabil (acesta e cuvantul), care nu are cum sa nu fie premiat si la Cannes, si la Globurile de Aur, si la Oscaruri. Ideea lui Hazanavicius (de acum incolo, un nume care trebuie memorat!) pare pe cat de excentrica, pe atat de simpla: sa faca un film mut, in alb-negru! Au trecut aproape zece ani pana sa convinga un producator, pana sa scrie scenariul, pana sa puna la punct acest proiect respins de multi, pe traseu: azi, lumea vrea 3D, cine sa mai mearga la un film mut? Inca o ciudatenie de cinemateca, greu vandabila? Eroare. Singura regula, in arta, e ca regulile nu functioneaza.

Am vazut filmul intr-o sala uriasa, arhiplina, care l-a aplaudat de mai multe ori la scena deschisa si cu frenezie la sfarsit. Rapid, celebrul producator american Harvey Weinstein (castigator al ultimelor Oscaruri, cu 'Discursul regelui') i-a cumparat drepturile internationale. Din aceasta clipa, un traseu triumfal a fost deschis.

Cale de o ora si patruzeci de minute, un film mut tine sala cu sufletul la gura. La ce? La o poveste de dragoste, o comedie melodramatica (sau o melodrama comica), plasata in Hollywoodul de la raspantia dintre 'mut' si 'sonor'. La aparitia sonorului, EL, un mare actor al filmului mut, devine, brusc, inutil si aluneca pe toboganul anonimatului, saraciei, al­coolului, singuratatii. In timp ce EA, ingerul salvator – o fata de pe stra­da, care facea figuratie si il admira pe el, cel din epoca de glorie –, ajunge un star al sonorului. Totul se termina cu un dans electrizant al amandurora, dintr-un muzical de epoca... Evident, povestea e un simplu pretext pentru o foarte inteligenta si cultivata privire in mitologia artei a saptea, cu zeii si cu Olimpul ei, cu cliseele si cruzimea ei, cu setea ei de noutate si de succes.

Dar marea performanta a filmului tine de magia si de forta emotiei pe care reuseste sa o iradieze. Este ceea ce spune si regizorul ca si-a propus: 'Un cinema foarte emotional, foarte senzorial, in care totul sa treaca prin imagine, si nu prin text'. Umor, ironie, patos, lacrima, exaltare – filmul isi prinde spectatorii intr-o sarabanda emo­tio­nala din care ii lasa usor nedumeriti la sfarsit: cum de un 'mut' poate sa spuna atatea lucruri, in timp ce atatea filme atat de vorbite pot fi atat de plictisitoare?

Numai un om din interiorul meseriei intelege, cu adevarat, cat de greu e de facut un asemenea film si cat profesionalism presupune el.

Mimarea filmului mut se combina, cu mult rafinament, cu moder­ni­tatea, cu stilizarea, cu tot ce poate fi mai sofisticat in materie de imagine, de montaj, de joc actoricesc. Cei doi in­terpreti francezi (Jean Dujardin si Be­renice Bejo), cu farmecul lor ex­plo­ziv, par desprinsi direct din istoria filmului american al anilor ’30. Pentru au­tenticitate, o alta idee a regi­zo­­rului a fost sa filmeze totul chiar la Hollywood, in studiourile Paramount si Warner Bros., tocmai cele care, in istorie, au aruncat urgent 'mu­tul' la cos, atunci cand interesele economi­ce o cereau! Asa ca echipa de baza a fost compusa din sase fran­cezi, restul a fost furnizat de Hollywood.

S-ar putea spune ca, pentru o data, filmul european a invins filmul american pe terenul lui!

• Corespondenta de la Cannes