Marilyn prin ochii lui Truman Capote

De aproape cinci decenii încoace, adică de la misterioasa ei moarte, Marilyn Monroe nu a încetat să fie în atenţia lumii întregi. „Câinii nu muşcă, numai oamenii o fac”, spunea Marilyn.
O actriţă strălucită, ascunsă în umbra unui „sex symbol”, mai mult senzuală decât frumoasă şi veşnic cu o expresie ingenuă pe chip, Marilyn este şi astăzi una dintre cele mai cunoscute şi mai bârfite personalităţi din lumea filmului.

S-au descoperit secrete, jurnale, obiecte şi fotografii de-ale ei, care mai de care mai interesante şi mai scumpe, unele vândute la licitaţie pe sute de mii de dolari... până şi Johnny Depp i-a cumpărat partenerei sale de viaţă o pereche de pantofi Ferragamo care i-au aparţinut cândva lui Monroe... Iar după ce a ieşit la iveală faptul că Marilyn deţinea o colecţie impresionantă de literatură, n-au întârziat să apară dovezile de stupefacţie ale jurnaliştilor: „Paginile erau uşor uzate şi conţineau adnotări, scrise chiar de Monroe!”. Cu alte cuvinte: „Starleta citea!”.

Un copil
Dincolo de toate acestea, dincolo de toate declaraţiile, filmele şi portretele ei, este foarte posibil ca Marilyn să fi fost exact aşa cum a descris-o Constance Collier şi mai apoi Truman Capote: un copil frumos.
În povestirea pe care a numit-o chiar aşa, „Un copil frumos”, Capote o citează pe domnişoara Collier: „... e ceva acolo. E un copil frumos. N-o spun în sensul evident al cuvântului - în sensul poate prea evident. Nu cred că e actriţă deloc, în nici o accepţiune tradiţională. Ceea ce are ea - prezenţa, luminozitatea, inteligenţa asta pâlpâitoare - nu va ieşi niciodată la suprafaţă pe scenă. E ceva atât de fragil şi de subtil, că numai camera de filmat îl poate surprinde. E ca o pasăre colibri în zbor: doar camera de filmat îi poate imortaliza poezia. Dar cine crede că fata asta e doar o altă Harlow sau o târfă, sau mai ştiu eu ce e nebun”.

Din povestirea lui Capote aflăm şi că Marilyn era destul de nesigură pe ea, considera că are sâni superbi, dar îşi ura mâinile, pentru că erau prea grăsuţe, înjura, îi plăceau Katherine Hepburn şi Elizabeth Taylor, bea şampanie în miezul zilei şi întârzia întotdeauna la întâlniri.
În fond, de ce să nu întârzie, din moment ce, oricât de mult se străduia să schimbe acest obicei, „lucrurile care o făceau să ajungă târziu erau prea puternice şi prea plăcute”, după cum ea însăşi se confesa.
La finalul povestirii (care este de fapt consemnarea unei întâlniri), înainte să îi spună lui Marilyn că ar fi descris-o ca pe un „copil frumos”, Capote scrie: „Lumina pălea. Părea să pălească şi ea o dată cu lumina, să devină una cu cerul şi norii, să se retragă dincolo de ei. Am vrut să ridic vocea, astfel încât să acopăr
ţipetele pescăruşilor, şi s-o chem înapoi: Marilyn! Marilyn, de ce-a trebuit să se sfârşească totul aşa? De ce dracu’ trebuie să fie viaţa atât de mizerabilă?”.