Poveştile unui personaj principal. Florin Şerban

E uşor să spui despre el că e un om interesant, că e deschis, că e foarte, foarte deştept, că e intuitiv şi ştie cum să te facă să-l asculţi ... cu totul.
În acelaşi timp, e aproape imposibil să-i prinzi privirea fără să te emoţionezi, pentru că ceea ce transmite el depăşeşte nivelul superficial de comunicare, având un dar aparte de a te face să te implici în lumea şi în trăirile lui.
Doamnelor şi domnilor, Florin Şerban!


● Jurnalul Naţional:Cum te simţi acum, după toate evenimentele din ultimele zile?
● Florin Şerban: Bine, puţin obosit, dar bine.
Pentru mine e foarte nou totul. Berlin-ul e primul festival la care am mers a fost foarte emoţionant. Speram să luăm ceva, fiindcă toată lumea ne-a aplaudat şi critica a fost foarte bună, dar nu ne aşteptam să fie Marele Premiul al Juriului (Ursul de Argint), să fie Premiul "Alfred Bauer".


● Cum ai reacţionat prima oară când un public atât de numeros ţi-a privit filmul?
● Ăla a fost momentul esenţial pentru mine, e la fel ca pentru un muzicant care cântă la vioară şi se uită în ochii celor din sală şi vede dacă le place sau nu le place. E momentul adevărului.
Dacă acolo vezi oamenii ieşind din sală, sau foindu-se pe scaun, înseamnă că ai dat greş. Ori la noi nu s-a întâmplat lucrul ăsta.
De-asta e foarte frumos să vezi filme în sala de cinema şi nu în sufragerie, de unul singur, cu o cafea sau un pahar de suc, fiindcă e o experienţă de grup şi se întâmplă ceva de felul unei vibraţii. Cel de lângă tine râde, tremură, îşi pune mâna la gură şi atunci parcă vine ceva şi spre tine, e o stare molipsitoare şi e cu atât mai periculoasă şi mai puternică, fiindca dacă ai câteva nuclee în sala de cinema care nu gustă filmul, sau nu li se întâmplă ceea ce aşteptai tu să li se întâmple, e molipsitor şi se molipsesc grupuri în jurul lor.
Din acest motiv a fost foarte bine în momentul în care simţeam sala alături de personajul principal, tremurând împreună cu el, dorindu-i să reuşească.


● Publicul românesc nu a văzut încă filmul. Ce le-ai spune spectatorilor pentru a-i îndemna să meargă la "Eu când vreau să fluier, fluier"?
● Sunt aşteptări foarte mari din partea noastră, în ceea ce priveşte publicul românesc. E un film pe care l-am făcut pentru publicul românesc, pe care l-am gândit aşa şi e un film încărcat de emoţie, un film foarte puternic, care nu poate să te lase indiferent.
Asta mi se pare mie nemaipomenit, că poate să-ţi placă, sau poate să nu-ţi placă, dar nu te lasă indiferent, te emoţionează oricum.
Pe mine mă interesează foarte mult reacţia publicului, d-asta facem film, ca să spunem cuiva o poveste. M-am uitat pe You Tube la comentariile celor care au vizionat trailer-ul şi apar acolo păreri foarte diverse, nu întotdeauna laudative, dar asta nu e tocmai rău. Bine, e rău în momentul în care îţi dai cu părerea asupra unui lucru pe care nu l-ai văzut.
Dar ăsta e un film pentru spectatori, cum am mai spus, un film de acţiune, cu o poveste foarte frumoasă de dragoste, un film cu un băiat care e pus în nişte situaţii limită şi cu care publicul poate să se indentifice. L-am gândit în aşa fel încât să se poată identifica o plajă cât mai largă de oameni cu el.
Personajul principal e un băiat tânăr, frumos, rebel, care are o misiune şi are un gând nobil, care a funcţionat ca un părinte pt fratele lui...vezi tu, pentru mine chintesenţa cinematografului american este că publicul se identifică cu protagonistul.
Acolo e pariul, ori la noi ăsta cred că e un pariu câştigat.


● Cum ai descoperit povestea?
● Povestea a scris-o Andreea Vălean, în urmă cu 13 ani, când ea şi Cătălin au fost într-o casă de corecţie şi au făcut acolo nişte studii sociologice.
La doi ani după ce Andreea a scris piesa, a adaptat-o Cătălin, a făcut un scenariu din ea şi lucrurile au rămas aşa pentru vreo 9 ani.
Apoi, m-a sunat Cătălin, eu eram în Statele Unite şi m-a întrebat dacă vreau să citesc un scenariu.
Era foarte diferit de ce e acum, dar în momentul în care l-am citit a fost o lovitură, fiindcă era seducător şi promitea un film puternic.
Ăsta a fost începutul întregii peripeţii şi întregii istorii, dar scenariul a suferit foarte multe modificări după ce noi l-am rescris şi era şi normal, fiind iniţial foarte aproape de o piesă de teatru.
Personajul principal era un fel de şef al puşcăriei, un băiat rău, comandatul de oşti în puşcărie şi noi ne-am străduit să-l facem foarte real şi apoi foarte uman.
Precum îmbraci pe cineva cu armură inexpugnabilă şi ca să funcţioneze ca personaj de film trebuie să faci tăieturi în armură, aşa că noi am construit un personaj real, vulnerabil, care nu mai e şeful puşcăriei. Pe urmă, după ce am făcut cursurile de actorie cu băieţii de acolo a apărut şi plotul cu mama.


● Sunt două provocări pe care le-ai înfruntat, scenariul în sine şi faptul că ai ales să distribui în film nişte copii cu probleme, care au trecut prin multe.
● În momentul în care am citit scenariul, mi-am zis că dacă fac filmul ăsta, îl fac într-un anumit fel. După ce am spus "da", eram sigur în mare măsură de traseul pe care voiam să merg: că voiam să lucrez cu băieţii din penitenciar, sau care au trecut prin asemenea experienţe, pentru ca totul să fie foarte real şi foarte crud.
Nu se putea altfel, dacă voiam ca povestea să ajungă la inima spectatorului, să aibă miezul tare.
Băieţii ăia au o prezenţă care nu poate fi mimată.
Am văzut la casting tot UNATC-ul şi tinerii absolvenţi, plus mii de feţe din licee, şcoli de fotbal, rugby, box, dar aproape că nu am întâlnit chipuri ca ale băieţilor de acolo. Şi când spun asta nu mă refer la chipuri dure, chipuri mai dure întâlneşti pe stradă, dar când te uiţi la copiii ăia îţi dai seama că sunt nişte suflete chinuite şi nişte inimi zdrobite şi asta nu poate fi reprodus.
Din această cauză am insistat să mergem acolo, cumva nu era altă soluţie.
A fost mai greu până când am intrat pe uşă şi am început să vorbesc cu ei.
Copiii de acolo sunt foarte calzi şi foarte dornici de atenţie, exact ca nişte puşti de 10-11 ani, dornici de afecţiune şi dornici de a face ceva.
Nu vreau să-i disculp, unii dintre ei au făcut nişte lucruri îngrozitoare, dar e foarte uşor să iei şi să arunci cu piatra, să spui, băiatul ăla a furat, băiatul ăla a omorât, fără să te gândeşti că e foarte mult în spatele acelor acte, că toate vin din nişte inimi zdrobite.
În momentul în care ajungi acolo, îi vezi pe copiii ăştia şi te duci la ei cu inima deschisă şi fără nişte clişee care să cântărească prea greu, lucrurile se schimbă şi ce părea foarte greu la început, să le vorbeşti, să-i faci să înţeleagă, pare simplu.
Pe la 22 de ani am predat filozofia în licee şi vreau să spun că băieţii de la penitenciar erau mai disciplinaţi decât cei din licee şi asta nu din vina liceenilor, ci pentru că eu eram foarte puşti şi n-am ştiut cum să le vorbesc şi să merg către ei.
Eu cred că dacă găseşti cuvintele potrivite, poţi să te adresezi oricui.
● Probabil că voi aţi fost printre puţinii sau chiar singurii care i-au tratat ca pe nişte fiinţe umane...
● Eu nu m-am dus acolo să-i întreb ce au făcut şi să-i judec. Dacă te duci acolo cu o asemenea atitudine, pierzi lupta din start, pentru că ei sunt mereu în gardă şi exact asta aşteaptă, aşteaptă ca tu să ajungi la ei şi să vrei să-i foloseşti.
Ei sunt exact ca Don Juan, Don Juan avea mare succes la femei pentru că ştia exact ce voiau de la el, dacă voiau un birjar, el era birjar, dacă voiau un mare gentilom, el era gentilom.
Aşa sunt şi ei, au un simţ foarte ascuţit. Dacă îi priveşti ca pe nişte puşcăriaşi, aşa o să se poarte.
Eu n-am ştiut niciodată pedeapsa lor. Niciodată nu i-am întrebat, dacă mi-au spus ei, i-am ascultat, însă nu i-am întrebat şi nu le-am ţinut predici, nu le-am spus ce să facă, nu le-am spus că dacă vor ieşi trebuie să aibă grijă să nu se mai întoarcă.
Au făcut parte din echipă şi toţi eram egali. Singura diferenţă era că atunci când ei voiau la toaletă trebuiau însoţiţi de un gardian.
Oricum, n-ar fi scăpat niciodată de acolo fiindcă au semnat că dacă au o tentativă de evadare îşi iau 12 ani de puşcărie, dar nu s-a pus problema de aşa ceva.


● Deci nu au existat incidente neplăcute la filmare.
● Nu, incidentele, dacă le putem numi aşa, au fost generate numai de faptul că ei se aşteptau să filmeze tot timpul.
Eu le-am arătat filme şi le-am explicat cum se face totul şi erau dezamăgiţi că nu filmau tot timpul. În fiecare dimineaţă mă întrebau dacă filmează, ce replică au ş.a.


● E vreun caz care te-a impresionat în mod deosebit?
● Nu pot să spun...fiecare caz te impresionează într-o oarecare măsură. Eu n-am văzut acolo un caz în care vina să fie exclusiv a celui care a dat cu pumnul...sunt nişte poveşti de-ţi stă mintea în loc şi nu o dată m-am întrebat dacă în momentul în care a fost închis cel care a omorât, băiatul ăla trebuia închis.


● Voi le-aţi, e mult spus "schimbat", dar le-aţi influenţat o bună parte din viaţă şi le-aţi oferit o altă perspectivă...
● Cred că pentru unii dintre ei a apărut o şansă nouă, nu pot să spun că li s-a schimbat viaţa, însă dacă sunt destul de înţelepţi, pot face ceva în privinţa asta.
Unii dintre ei sunt extraordinar de talentaţi şi vreau să-i iau în următorul film, dar nu o să le schimb eu viaţa, o să o facă ei, dacă stau departe de puşcărie.
Unde cred eu că într-adevăr am făcut ceva ţine de încrederea pe care au căpătat-o în ei înşişi. La început credeau că nu pot să joace, pentru că lor li s-a spus tot timpul că sunt nişte gunoaie, că sunt o balegă în mijlocul drumului pe care lumea trebuie să o ocolească şi dacă le spui asta în fiecare zi, ajung să o creadă, dar dacă le spui altceva, că pot să facă ceva bun, se schimbă situaţia.
Şi mai ales trebuie să le arăţi. Eu lucram cu ei şi a doua zi le puneam în proiecţie ce au lucrat şi atunci vedeau că au făcut un coleg să râdă şi căpătau încredere.
Ei se numesc între ei "hoţi" şi asta spune mult pentru felul în care se înţeleg pe ei înşişi, pentru felul în care îşi apreciază valoarea. "Hoţ " e cumva un termen de laudă.


● Ce se întâmplă cu ei după ce ies din penitenciar? Au unde să meargă?
● O parte. E o piatră de încercare pentru toată lumea. Sunt unii dintre ei pentru care puşcăria e o tradiţie de familie şi atunci familiile nu s-au rupt de ei, dar sunt alţii de care familiile nu vor să mai ştie, nu-i mai caută, pentru ei nu mai există.
Şi apoi mai e o categorie, cea mai nefericită şi anume instituţionalii, cei care au fost părăsiţi la naştere şi au umblat: casă de copii, orfelinat, casă de corecţie, puşcărie.
Aceştia avut doar câteva luni de libertate sau poate nicio zi în toată viaţa lor şi sunt condamnaţi să se întoarcă în puşcărie. Puşcăria e singura lume e care o cunosc şi ştiu că dacă dau cu pumnul sunt respectaţi.
Aici e marea problemă a sistemului de penitenciar din România. Acţiunile se concentrează asupra perioadei în care ei sunt acolo şi într-adevăr li se fac tot felul de programe, sunt implicaţi în tot felul de activităţi culturale, artistice, sunt şcoliţi să înveţe meserii care se caută - a nu se înţelege că e vreun fel de pension de domnişoare - dar după ce ies pe poarta puşcăriei, sunt pierduţi, nu ştiu ce să facă.
Nu există nici un fel de organizaţie care să se ocupe de copiii ăştia după ce ies.
Adică el merge la angajator, cu un cazier foarte pătat şi cere o slujbă. Ce şanse are el să fie angajat? Minime. Şi nu e de condamnat nici angajatorul.
Însă dacă ar exista nişte programe care să se ocupe de reinserţia copiilor ăstora, lucrurile ar sta altfel.
Sunt mulţi care se angajează la negru şi intră într-o zonă umbroasă din care le e foarte greu să iasă, sunt înconjuraţi de tot felul de tentaţii şi recidivează.
Băiatul pe care noi l-am luat la Berlin, Papan Chilibar, n-a avut buletin până acum, lucrează cu ziua la cărat zăpada dintr-un loc în altul, iar acum că nu mai e zăpadă, aşteaptă să-l cheme cineva să taie lemne, nu se poate angaja niciunde fiindcă are cazier pătat.
Trăieşte într-o zonă foarte grea, s-a năcut într-o familie extrem de săracă şi tentaţiile sunt mari. Adică el munceşte cu ziua pe nişte bani de nimic şi sunt alţii în apropierea lui care dau o lovitură şi trăiesc bine mersi câteva luni.
Dar băiatul ăsta are de întreţinut o familie, e însurat, are o fetiţă, nu-i nimeni care să se ocupe de el.


● Ştiu că ai studiat ceva vreme la New York. Care e diferenţa dintre şcoala de acolo şi cea de aici?
● E foarte mare. E o seriozitate în şcoala aia care nu există în şcolile din România. Eu am fost acolo cu bursă, dar e o şcoală foarte scumpă, 50.000 de dolari pe an şi atunci nimeni nu îşi permite să fie neserios.
Nu spun că în şcolile din România profesorii sunt neserioşi, dar problema vine din ambele părţi: dacă eu ca profesor mă străduiesc să te învăţ ceva şi tu nu dai doi bani, automat îmi voi face treaba doar ca să bifez.
Şcoala de film americană se împarte în două: vestul şi estul. Vestul înseamnă Los Angeles-ul, respectiv Hollywood şi estul înseamnă New York, respectiv filmul independent.
Eu am fost la Columbia University în New York, care e vestită pentru zona de film independent şi pentru scenaristică.
Se lucrează foarte mult pe ateliere, de la o săptămână la alta pregăteşti un exerciţiu la actorie, unul la regie şi unul la scenaristică.
Eu am avut bucuria la UNATC să filmez pe peliculă de 16 mm încă din anul I. Acolo, toată facultatea îşi face exerciţiile numai pe video, în ideea în care dacă tu stăpâneşti limbajul şi ştii să lucrezi cu actorii, la un moment dat o să vină cineva să-ţi spună "acum facem film pe film, sau film cu mulţi bani".
Şcoala lor nu înseamnă o carte recomandată, o bibliografie şi nici nu se pune mare accent pe problema tehnică, ci marele avantaj e că intri într-o rutină şi experimentezi tot timpul. În plus, acolo şcoala e locul în care trebuie să greşeşti, asta te face să fii pregătit pentru momentul în care ţi se oferă o şansă reală.


● Ce se întâmplă mai departe, ai deja un proiect în curs?
● Da, scriu cu Cătălin un nou scenariu, "El Rumano", îl avem aproape complet. Este un thriller despre un ucigaş plătit care e plecat de 20 de ani din România -d-aia se numeşte "El Rumano", asta era porecla lui - şi se întoarce în ţară pentru a face ceva, dar se trezeşte implicat într-o poveste de dragoste.
Sper să se întâmple cât mai curând concursul la CNC şi apoi să terminăm de finisat scenariul, să începem castingul, vreau să lucrez din nou cu neprofesionişti.
Şi mai am un proiect personal, vreau să fac o şcoală de actorie pentru toată lumea. Oricine poate să vină şi să înveţe să fie actori , actori de film, nu de teatru, sau să facă asta din pasiune, ca un hobby.
Actoria e un joc în care poţi să-ţi exteriorizezi demonii şi care te curăţă cumva pe dinăuntru.