Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pelicula lui Quentin Tarantino ar putea figura în palmares pentru regie
Criticii au aplaudat întoarcerea pe Croisette a copilului teribil al festivalului, Quentin Tarantino, cu filmul foarte aştepat, Once Upon a Time... in Hollywood, atât pentru actorii care au tăiat respiraţia spectatorilor, cât şi pentru regia specifică autorului lui.
Cel de la 9-lea lungmetraj al regizorului a fost proiectat la 25 de ani după ce acesta a fost distins cu Palme d’Or pentru Pulp Fiction şi la 10 ani după anterioara sa prezenţă în competiţia oficială cu Inglourious Basterds. Tarantino şi-a făcut aparţia la Palatul Festivalului în glorie, însoţit de Brad Pitt, Leonardo DiCaprio şi Margot Robbie.
În Once Upon a Time … in Hollywood, el reînvie Los-Angelesul anului 1969, văzut prin ochii unui actor alcoolic, în declin, interpretat de DiCaprio, însoţit de Brad Pitt, dublura sa transformată în baby-sitter de lux. Totul, pe fondul culturii hippie deasupra căreia pluteşte umbra ameninţătoare a lui Charles Manson, şi a asasinării lui Sharon Tate, întrupată de Margot Robbie.
Dacă filmul este un succes, aceasta se datorează unui casting “dantesc”.
“Brad Pitt se mândreşte cu cămăşa sa hawaiană şi mocasinii de vânător de căprioare”, notează Éric Neuhoff în Le Figaro. Pentru Caroline Vié, de la 20 Minutes, “Leonardo DiCaprio, Brad Pitt şi Margot Robbie îţi taie răsuflarea”, în revista americană Hollywood Reporter, David Rooney laudă “Jocul amuzant, plin de autoironie şi de o alchimie perfectă” al actorilor principali. Şi în Libération, Elisabeth Franck-Dumas îl remarcă pe “Al Pacino, care revine pe ecrane, rotunjor şi perfect în spatele marilor săi ochelari” de agent artistic.
“Tarantino, fan devotat, îşi parcurge influenţele formatoare din seria B americană de epocă, din westernurile spaghetti, artele marţiale, muzica populară…”. Stilul cu care şi-a declarat mereu iubirea pentru oraşul îngerilor a reţinut în primul rând atenţia criticilor. Pentru regizor, această peliculă este un vis. Ceea ce presupune să fii amator al cinema-ul de gen, al muzicii pop şi al faptelor diverse de groază.
Critica a fost ceva mai sceptică în privinţa scenariului, care acoperă uneori imaginile, dar “ filmul este precist şi eficient, în ceea ce vrea să spună”.
Rescrierea istorică este un procedeu pe care Tarantino l-a folosit deja în Inglourious Basterds şi în Django Unchained. El nu este interesat în primul rând de realitatea vieţilor distruse, ci preferă să le pună în serviciul ficţiunii. Potrivit lui Éric Neuhoff, “Tarantino continuă să creadă în cinema cu fervoarea primilor apostoli”, iar Caroline Vié consideră că “pelicula “este poate prea festivă pentru a obţine Palme d’Or, dar ar putea figura în palmares pentru calitatea regiei”.
Filmul a divizat critica italiană, în timp ce DiCaprio şi Brad Pitt au inflamat sala. Aplauze nesfârşite. Criticul de la The Guardian, Pero Peter Bradshaw i-a dat cinci stele. Jurnalista Sara Ugolini consemnează în La Repubblica: “Fanii şi fotografii, toţi înebuniţi după filmul lui Tarantino. Aplauze la scenă deschisă în timpul proiecţiei. Croazeta paralizată de prezenţa celor trei, Brad Pitt, Leo DiCaprio şi Tarantino, toţi în smokinguri”.
Alte pelicule care au încântat audienţa
Un alt film din competiţie care a atras atenţia criticii şi publicului a fost Matthias and Max de Xavier Dolan. După un ocol pe la Hollywood (Ma vie avec John F. Donovan), Dolan a revenit la limba franceză în acest lungmetraj în care joacă şi rolul principal alături de Gabriel D’Almeida-Freitas.
În aceeaşi zi, Arnaud Desplechin a prezentat Roubaix, une lumière, cu Roschdy Zem, Léa Seydoux şi Sara Forestier, iar la miezul nopţii a fost programată în proiecţie specială pelicula poliţistă coreeană The Gangster, The Cop, The Devil de Lee Won-Tae.
Cu comedia sa romatică, prezentată în afara concursului, La Belle Époque, Nicolas Bedos a încântat spectatorii de pe Croisette, în rândul cărora se aflau Gilles Lelouche, Isabelle Adjani… Un scenariu strălucit, actori pe măsură, Fanny Ardant şi Daniel Auteuil mai buni ca oricând, secondaţi de Guillaume Canet, Marion Cotillard, de o frumuseţe irezisibilă, Gilles Lellouche şi Jean Dujardin.... Laudele n-au încetat să curgă. Fiecare a avut parte de propria belle époque, regretată, visată sau fantastică.
Victor, un tânăr anteprenor talentat, secondat de Antoine (Guillaume Canet), propune o atracţie în mărime naturală, prin care fiecare client, adesea blazat, se poate scufunda în trecut, graţie decorurilor supradimensionate şi unor actori formidabili. Daniel Auteuil, alias Victor, în vârstă de 60 de ani, vrea să retrăiască cele mai frumoase zile ale sale de dragoste, care s-au petrecut cu o jumătate de secol înainte. Şi comite ireparabilul: se îndrăgosteşte din nou. Filmul este, potrivit criticilor, “romanesc şi de o frumuseţe nebună”, mai ales prin nostalgia care emană din el. Regizorul a rămas credincios principiilor sale din cronici, din filme, din teatru: “Orice mângâiere este urmată de o palmă”. Guillaume Canet este “la fel de dotat în faţa şi în spatele camerei”, Doria Tillier face minuni, iar Daniel Auteuil este uimitor.
Revenind la competiţia oficială, să amintim Le Jeune Ahmed, al duetului belgian Jean-Pierre şi Luc Dardenne. Regizorii încearcă să disece problema deradicalizării unui tânăr care a fost îndoctrinat cu fundamentismul religios. Ei urmăresc un băiat de 13 ani (Idir Ben Addi) aflat sub influenţa unui imam bigot şi răuvoitor (Othmane Moumen). Idealurile de puritate ale oratorului l-au transfomat pe tânăr în zelot. El vrea să combată pe “necredincioşi” şi pe ceilalţi “apostaţi” ai islamului şi să obţină graţia lui Allah în jihad.
“Orice fanatic vrea să facă bine. Nu este posibil să ajungi la logica lui. Aceşti oameni sunt încredinţaţi că au dreptate şi este foarte greu să-i faci să se schimbe”, afirmă Luc Dardenne.
Fraţii Dardenne, de două ori laureaţi cu Palme d’or (Rosetta şi L’Enfant), încearcă să găsească un răspuns la dificila problematică a acestui lungmetraj terifiant.
Astfel, “tânărul Ahmed” al lor nu se gândeşte decât la rugăciune. Nici vorbă să strângă mâna unei femei. “Ceea ce ne interesează, afirmă ei, este relaţia dintre acest fanatic religios şi puritate”, mărturisind că văd în Ahmed şi în fascinaţia sa pentru martiriu un “zombi”. Ei au încercat să înţeleagă cum acest fenomen poate transforma pe cineva până la punctul în care doreşte să ucidă pe altcineva. Şi cineaştii amintesc că “din păcate, ura este şi ea un ideal”.
S-ar putea spune că la jumătatea drumului, Festivalul de la Cannes are un prim câştigător: cinema-ul. Şi afirmaţia pare a fi dovedită şi de revenirea în competiţie, după aproape un deceniu de la elegiacul şi laureatul cu Palme D’or Tree of Life, a lui Terrence Malick. Palme d’or se anunţă foarte dorită şi dificil de câştigat.
Portretul unui ţăran austriac, care obiectează din conştiinţă faţă de nazism, Une vie cachée este un film de dragoste. După ce a fost criticat pentru ultimele sale producţii - À la merveille, Knight of Cups şi Song to song , el are parte la Cannes în acest an de toate laudele. Filmul este poveste adevărată a lui Franz Jägerstätter, executat de nazişti în 1943 pentru că a refuzat să lupte pentru al Treilea Reich. Interpretată de actorul german August Dielhl (Inglorious basterds şi Le jeune Karl Marx), această figură a rezistenţei catolice a fost beatificată în 2007 de Papa Benedict al XVI-lea.
“Frumuseţea are un nume: Terrence Malick. El redă acestei noţiuni întregul ei sens. Arta izvorăşte de la sine. Aproape fără voia lui, cineastul se ridică deasupra tuturor”, scrie Le Figaro.
În acest portret istoric, estetica lui Malick este deplină. “Un film stupefiant de frumuseţe, de interioritate, parcurs de virtuozitatea meditativă a regiei, de mişcarea simfonică a montajului, de jocul just al actorilor, iradiind lumină, speranţă şi dragoste”.
Dincolo de formă, Terrence Malick se cufundă în profunzimile sufletului şi semnează o odă de spiritualitate şi dragoste prin intermediul unui cuplu de ţărani. “Malick tutuieşte cerul, îmblânzeşte grandiosul, îl invocă pe Dumnezeu fără a cădea în emfază”.
Există, desigur, şi rezerve, cum ar fi cele ale criticului de la Paris Match, care vizează planurile lungi folosite de regizor şi faptul că dialogurile naziştior sunt în germană şi subtitrate, în timp ce personajele austriece vorbesc englezeşte. Mai dure sunt criticile din publicaţia americană Hollywood Reporter, care consideră că regizorul l-a izolat pe eroul principal de “o mare parte a contextului istoric”.
