Sergiu Nicolaescu: Criza cinematografiei româneşti

Ţinând cont de situaţiile întocmite de R.A.Româniafilm, este de remarcat că filmul românesc s-a autofinanţat încă din perioada anilor ’50 - ’60. Să analizăm această afirmaţie....

Ţinând cont de situaţiile întocmite de R.A.Româniafilm, este de remarcat că filmul românesc s-a autofinanţat încă din perioada anilor ’50 - ’60. Să analizăm această afirmaţie:

Modul şi mijloacele prin care filmul românesc se autofinanţa:

Româniafilm colecta banii încasaţi din vânzarea biletelor de cinema din toată ţara, după care o parte din sumă era distribuită pentru producţia de film românesc. Astfel, cinematografia nu apărea în bugetul de stat. Nimeni nu putea susţine că partidul finanţa filmul românesc. Era singura artă din România care se autofinanţa, spuneau ei.


Ce se întâmpla în realitate:
Partidul acorda 200.000 de dolari pentru cumpărarea de filme occidentale. După ce acestea rulau pe piaţa românească, sumele provenite din difuzarea lor constituiau baza producţiei interne de filme. Din această cauză nu apărea cinematografia în bugetul de stat.

Vânzarea filmului românesc în străinătate era un alt mijloc de încurajare a filmului autohton.


Pe un scurt-metraj românesc („Memoria trandafirului”) Columbia a plătit 20.000 de dolari (1963), în timp ce „Tudor Vladimirescu” a fost vândut pentru Italia cu 3.000 de dolari (!) Din vânzarea filmului „Mihai Viteazul” (200.000 de dolari, echivalent astăzi a cca 1,5 milioane de dolari) au putut fi realizate alte filme româneşti importante.


Prestaţiile de servicii pe care le făceau cineaştii români aduceau sume în plus la bugetul cinematografiei. Astfel, pentru producţii precum „Fenimore Cooper” (Franco-London); „See Wolf” (Germania); „Locruf des Goldes” (Germania) “Kampf um Romm” (USA - Germania); “Deux ans de vacances” (Franţa-Germania); „Guillaume le Conquerant” (Franţa); „François Villon” (Franţa - Italia - Germania) „Omul de aur” (Germania) - realizate în România cu regizor român şi distribuite în lume de firme de prestigiu precum TF1, TF2, ZDF, RAI UNO etc., s-au încasat peste 14 milioane de dolari. Filmul „Guillaume le Conquerant” a deţinut timp de 20 de ani recordul la numărul de spectatori la TF1, Franţa. Toate aceste filme au fost vândute de Româniafilm şi în alte ţări socialiste, ajungând în China, Rusia, Cuba, Ţările arabe...


De asemenea, colaborarea cu străinătatea privind realizarea unor filme româneşti în coproducţie precum: „Columna” (CCC Film–Berlin) „Mihai Viteazul” (Omnia-Film, Munchen); „Baltagul” (I.G.I. Cinematografique); „Ringul” (Cine TV Berlin); ”Dacii” (Franco-London Film); „Ciuleandra” (Cine TV Berlin); 5 filme ale Elisabetei Bostan, dar şi alte filme importante, reprezintă adevărate exemple de prestigiu internaţional câştigat de cinematografia românească.


Putem spune că filmul de lung-metraj a făcut mai puţine plecăciuni regimului ceauşist, cinematografia evitând într-o măsură mult mai mare concesiile pe care artele erau obligate să le facă dictatorului, cum se întâmpla frecvent în breasla scriitorilor, muzicienilor sau plasticienilor.


Luând primele trei locuri în fiecare an (1960 – 2007) vom constata la numărul de spectatori următorul clasament:

• 1. Sergiu Nicolaescu are 22 de locuri (de 9 ori locul I; de 6 ori locul II şi de 7 ori locul III).
• 2. Dan Piţa are 6 locuri (de 2 ori locul I; de 2 ori locul II şi de 2 ori locul III)
• 3. Geo Saizescu are 5 locuri (de 3 ori locul I, o dată locul II şi o dată locul III)
• 4. Mircea Drăgan are 5 locuri (de 3 ori locul I, de două ori locul III)
• 5. Gheorghe Vitanidis are 5 locuri (o dată locul I; de 3 ori locul II şi de 2 ori locul III)
• 6. Mircea Daneliuc are 5 locuri (o dată locul I; de 2 ori locul II şi de 2 ori locul III)
• 7. Nicolae Corjos are 4 locuri (de 3 ori locul I şi o dată locul II)
• 8. Lucian Pintilie are 4 locuri (de 2 ori locul I şi de 2 ori locul II)

Prestigiu (filme şi realizatori)

În cariera unui regizor pot exista filme având succes de public şi de casă sau filme de prestigiu care se caracterizează prin reacţia favorabilă a criticii de film, prin participarea la festivaluri interne şi internaţionale, prin câştigarea unor premii naţionale şi internaţionale etc. În această categorie pot intra unele filme realizate în decursul unei cariere, iar orice limitare de an (exemplu 1997 – Regulamentul de concurs al C.N.C.) este o aberaţie ce nu-şi poate justifica rostul. Nu poate nimeni să-mi împartă viaţa în două şi de ce 1997 şi nu 1989 sau alt an?! Respectul faţă de trecut înseamnă recunoaşterea cinematografiei naţionale. Numai din acest punct de vedere se pot face aprecieri pentru fiecare regizor, pe baza filmografiei fiecăruia.

Voi începe cu premiile Uniunii Cineaştilor din România (ACIN şi UCIN)

În urma unei analize simple pe care am făcut-o asupra premiilor acordate de către ACIN (1972) - UCIN (1990), care exprimă părerea cineaştilor privind filmul românesc, ei fiind cei mai competenţi în aprecieri, cu toate influenţele politice şi contradicţiile exercitate până în 1990 şi după, constatăm următorul clasament:

Mircea Daneliuc - 35 de premii; Sergiu Nicolaescu - 32 de premii; Dan Piţa - 26 de premii; urmează Lucian Pintilie şi alţii...


În privinţa premiilor internaţionale câştigate de cineaşti români:

• un mare premiu „Palme d’Or” (Cannes) pentru lung-metraj, câştigat în 2007 de regizorul Cristian Mungiu;
• 3 premii de „Palme d’Or” la filmul de scurt-metraj la Cannes (Ion Popescu-Gopo, Mirel Ilieşiu, Cătălin Mitulescu);
• un premiu pentru regie (Liviu Ciulei) şi unul „Opera Prima” (Mircea Mureşan) la Cannes;
• Dan Piţa a obţinut un prestigios premiu „Leul de Argint” la Festivalul Internaţional de la Veneţia;
• există premii obţinute la marile festivaluri organizate la Moscova, Karlovy Vary şi Cracovia;
• un premiu Camera d’Or (Cannes) obţinut de Corneliu Porumboiu, precum şi două premii Un Certain Regard (Cannes) obţinute de Cristian Nemescu şi Cristi Puiu;
• sunt filme româneşti selecţionate la Oscar pentru participarea în competiţia pentru cel mai bun film străin, ceea ce este un lucru important, selecţia fiind făcută dintre minimum 250 de filme din lumea întreagă;
• mai multe premii: FIPRESCI sau UNIATEC;
• mai avem şi filme premiate la New York, Chicago, Edinburgh, Tours, Locarno, Belgrad, Oberhausen, Trieste;
• Lucian Pintilie are o bună reputaţie în presa românească şi nu numai, la fel şi Mircea Daneliuc; mai nou, o generaţie de regizori tineri şi talentaţi.

Din 1997, odată cu apariţia Fondului Cinematografic, filmul românesc beneficiază şi de sume provenite din acest fond, care depăşesc de 6-7 ori bugetul de stat acordat C.N.C- ului (partea bună a legilor făcute de Ioan Onisei).

Criza cinematografiei româneşti

Situaţia din ultimii 13 ani (1995 – 2008), cu două excepţii: „Paradisul în direct” şi „Garcea şi oltenii”, ne dezvăluie clar o criză a cinematografiei româneşti care se manifestă printr-o scădere drastică a numărului de spectatori, asemănătoare crizei europeane ce a pornit din Franţa prin ’70 – ’71, urmată de Italia, Spania, Portugalia şi prin 1976 – 1978 de Germania.

La noi începe în 1989, odată cu revoluţia şi apariţia televiziunilor libere şi a transformărilor sociale şi politice. Spre deosebire de Cehia sau Polonia, ca să fac o comparaţie cu două ţări foste socialiste, criza din România este mult mai accentuată şi mult mai dramatică.

Eram un tânăr regizor care a trăit din plin aceste crize ale filmului european şi am beneficiat de ridicarea televiziunilor (’70–’80), care au trecut la adaptări cinematografice ale unor romane celebre, unele dintre ele turnându-se chiar în România (Fenimore Cooper; Jack London; Jules Verne…) pe peliculă de 35 mm.

Nu-mi propun să vă dezvălui cauzele scăderii numărului de spectatori din cinematografe, ci doar să afirm că această criză, ce a durat în Europa 10 – 15 ani, nu a disperat pe nimeni, cinematografele nu s-au vândut pe lucru de nimic unor investitori în jocuri de noroc, discoteci sau restaurante, astfel încât, după un anumit număr de ani, au rămas pe aceleaşi bulevarde ale marilor capitale europene. Desigur, ele au suferit transformări, în sensul că o sală mare s-a împărţit în 3 – 4 săli mai mici. În acest context, de semnalat este apariţia Mall-urilor (8 – 10 săli de cinema) şi la noi, dotate cu o nouă tehnică a secolului XXI, construite într-un loc comercial foarte aglomerat şi care se pare că vor readuce succesul proiecţiilor cinematografice. Ne doare însă dispariţia unor cinematografe ce funcţionau în întreaga ţară. Din nefericire pentru filmul românesc, din 800 de cinematografe au rămas vreo 40, dintre care doar 2 - 3 remodernizate (!!!)


Să aruncăm o privire asupra producţiilor de filme româneşti din 1960 şi până astăzi:

Filme româneşti cu peste 10 milioane de spectatori (7): Sergiu Nicolaescu (3); Mircea Drăgan (2); Lucian Bratu (1); Geo Saizescu (1) ...

Filme româneşti cu peste 5 milioane de spectatori (31): Sergiu Nicolaescu (5); Dinu Cocea (4); Mircea Drăgan (3); Doru Năstase (3) ...

Filme româneşti cu peste 4 milioane de spectatori (12): Doru Năstase (2); Victor Iliu; Dinu Cocea; Sergiu Nicolaescu; Mircea Mureşan; Mircea Moldovan; Liviu Ciulei; Gheorghe Vitanidis; Geo Saizescu (câte 1 film) ...

Filme româneşti cu peste 1 milion de spectatori - din 1990 şi până în 2006 inclusiv (3): Mircea Mureşan (2); Nicolae Corjos (1) ...

Filme româneşti cu peste 500.000 de spectatori - din 1990 şi până în 2006 inclusiv (4): Florin Codre; Sergiu Nicolaescu; Lucian Pintilie ...

Filme româneşti cu peste 100.000 de spectatori - din 1990 şi până în 2006 inclusiv (17):
Mircea Daneliuc (3); Sergiu Nicolaescu (2); Nae Caranfil, Dan Piţa, Andrei Blaier, Lucian Pintilie, Cristina Nichituş, Radu Muntean (câte 1 film) ...

În anul 2000 nu a avut loc premiera niciunui film, doar o relansare a filmului „Mihai Viteazul” (40.000 spectatori).

Anul 2001: relansări ale filmelor „Moromeţii” şi „Baltagul” cu peste 40.000 de spectatori.

În 2002 se remarcă regizorii Nae Caranfil, Cristian Mungiu şi Radu Muntean, cu filme ce au înregistrat peste 50.000 de spectatori.

Filme româneşti cu peste 50.000 de spectatori - din 2003 inclusiv şi până în 2007 (9): Cristian Mungiu (premiat la Cannes cu Palme d’Or) şi Sergiu Nicolaescu („Orient Express”).

Din 2003, anul cu cele mai scăzut număr de spectatori (5 filme cu 22.000 de spectatori), intrăm în cea mai neagră groapă, de unde în anii următori cifra maximă de spectatori este 50.000. Este o criză maximă pe care nu reuşim s-o depăşim nici măcar cu un film ce a câştigat Palme d’Or la Cannes (2007).


În ce priveşte participarea la festivaluri, situaţia se prezintă astfel:

12 regizori au participat la 382 de festivaluri; e drept că festivalurile sunt făcute pentru a fi onorate cu filme, dar parcă totuşi e prea mult; un singur regizor a fost la 107 festivaluri cu 3 filme; altul, cu un singur film, participă timp de 6 ani la 36 de festivaluri; filmul „Marele jaf comunist” participă la 22 de festivaluri pentru 3 premii, iar „Legături bolnăvicioase” la 31 de festivaluri pentru 2 premii.

S-a luat şi marele premiu Palme d’Or (Cannes), ceea ce reprezintă o mare realizare. Felicitări d-lui Cristian Mungiu şi cinematografiei româneşti.

Nu putem înţelege de ce un film al lui Hanno Hofer colindă pe la 23 de festivaluri, în 5 ani consecutivi, pentru 2 premii. Este o situaţie care trebuie studiată şi îndreptată.

E drept că există o explicaţie: selecţiile la festivaluri contează la punctajul ce se obţine la concursul de scenarii. O fi numai asta explicaţia sau criteriul e greşit pus de către C.N.C.?

Este de-a dreptul incredibil acest concurs organizat de C.N.C. pentru a obţine un credit rambursabil, fiindcă nimeni nu a reuşit, din 1997 şi până astăzi, să ramburseze acest credit acordat de C.N.C. Această formă de credit ne aduce aminte de creditele pentru locuinţe acordate de bănci şi nu de un sprijin financiar de stat acordat prin concurs acelor scenarii meritorii, aşa cum este în lumea civilizată. De unde această invenţie a unor regizori care, de câţiva ani, fac doar coproducţii, de departe avantajate de lege (vreo 50 de coproducţii cu doar 3 – 4 regizori români), care nici măcar nu ies pe piaţa românească?!


La Ministerul Culturii şi Cultelor există două studiouri, care nu respectă legile cinematografiei (?!) Nu vreau să se înţeleagă că fac vreun atac la persoană, dar este inadmisibil să conduci cinematografia şi tu însuţi să nu respecţi legile făcute de tine pentru acest domeniu (!!!)


Sunt unii colegi mai tineri care afirmă că Sergiu Nicolaescu a monopolizat cinematografia românească. Le răspund:

În primele 3 decenii (1960 - 1969; 1970 - 1979; 1980 – 1989) ocup locul I la numărul de spectatori.

Am 131.275.789 de spectatori, din 1967 şi până astăzi (41 de ani), urmat de regizorii aflaţi pe locurile 2 şi 3 şi care împreună fac acelaşi număr de spectatori.

În topul regizorilor români, dacă luaţi numărul de spectatori de la locul 11 şi până la 21 (George Cornea, Constantin Vaeni, Mircea Daneliuc, Liviu Ciulei, Malvina Marinescu, Lucian Pintilie), împreună fac un număr egal de spectatori cu cei înregistraţi la filmele mele.

Dacă înmulţim 131 mil. de spectatori cu 3 lei/bilet de cinema, rezultă 390 mil. lei, din care mi-am plătit singur întreaga mea producţie de film românesc, dacă adăugaţi şi cei 200.000 de dolari proveniţi din vânzarea filmului „Mihai Viteazul” (1971), plus prestaţiile de servicii aduse de mine în România, însemnând cca 14 milioane de dolari, o să ajungeţi la concluzia că şi eu am finanţat o parte din producţia de film românesc.

În ultimii 18 ani am făcut 6 filme de lung-metraj, pe când înainte de ’89 făceam 2 filme pe an. Sunt colegi de-ai mei care, în aceeaşi perioadă, au făcut 14 filme, doi cu 13 şi alţii cu 11, ca să mă opresc aici. De unde aţi scos imaginea de „profitorul Sergiu Nicolaescu”? Pe ce vă bazaţi când faceţi o asemenea afirmaţie? Cu cine mă comparaţi?

În calitate de senator, imediat după revoluţie, am fost iniţiatorul primei legi a cinematografiei, apărută în 8 februarie 1990, după o muncă în comun cu Antonie Iorgovan şi Mihai Constantinescu, prin care am obţinut independenţa cinematografiei, trecând direct la Guvern (ca şi TVR şi Radiodifuziunea), iar un an mai târziu am obţinut pentru prima oară bani de la Bugetul de Stat pentru cinematografia românească.

Tot eu am fost iniţiatorul Legii cinematografiei nr. 630/2002, din păcate modificată 4 luni mai târziu prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 64/2003 de către Răzvan Theodorescu, ministrul Culturii din acea vreme, constituind momentul în care cinematografia a trecut din nou de la Guvern în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor (!!!)

Nu am ocupat funcţii în cinematografie, ca Dan Piţa, Stere Gulea, Radu Gabrea sau Mircea Daneliuc, doar am ajutat cu consecvenţă filmul românesc şi nu am primit niciodată un salariu din partea cinematografiei.

Am debutat 7 regizori, în timp ce colegi de-ai mei au reuşit să debuteze unul sau doi. Ministerul Culturii câte debuturi a încurajat?


Cei care susţineţi că eu am folosit banii Românieifilm şi ai C.N.C. sau că am câştigat multe concursuri, încercaţi să vă recuperaţi banii pentru măcar un film şi apoi să mă acuzaţi pe mine, cel care mi-am recuperat banii tuturor filmelor făcute într-o viaţă de om şi în aceeaşi ţară!

E adevărat că am făcut filme ca scenarist, regizor şi actor, dar de ce vă supăraţi, încercaţi şi voi. Nu mă cred mai deştept sau mai talentat, având rezultate performante aşa cum se observă din cifre. Nu, domnilor, explicaţia este că am muncit mai mult, mult mai mult! În 41 de ani nu am reuşit să fac decât filme! Acesta-i adevărul!
Nu am avut niciodată până acum atacuri de acest gen din partea colegilor mei, dimpotrivă!

Niciodată nu am făcut filme comandate de partid. Toate filmele mele au rămas intacte, chiar dacă au rămas cu observaţiile stupide ale cenzurii de atunci. Sunt unii colegi de-ai mei care îşi aduc aminte de curajul şi comportamentul meu în întâlnirile pe care le-am avut cu Nicolae Ceauşescu la începutul anilor ’70.

Trebuie să recunoaşteţi că în filmele mele au apărut pentru prima oară biserici şi preoţi („Mihai Viteazul”, „Osânda”), au fost cântate pentru prima oară: „Deşteaptă-te, române!”, colinde, „Treceţi Batalioane Române Carpaţii”... Tot în aceste filme a fost văzut un rege (Carol I), dar şi portretele cu mareşalul Antonescu şi regele Mihai I.

Colegi precum Andrei Blaier, Dan Piţa, Mircea Mureşan, Geo Saizescu, Elisabeta Bostan, Mircea Daneliuc, urmaţi de Ioan Cărmăzan, Şerban Marinescu, Nicolae Corjos şi Lucian Pintilie, ca să menţionez doar câţiva, au împărţit necazurile şi bucuriile împreună, într-o perioadă mult mai grea pentru profesia noastră.

Mi-am respectat întotdeauna colegii, înţelegând că avem o cinematografie competitivă, care să continue tradiţia moştenită de la Victor Iliu, Jean Georgescu,Ion Popescu-Gopo, dar şi alţi cineaşti care astăzi nu mai sunt printre noi (Iulian Mihu, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos...).

Vă mulţumesc celor care aţi citit aceste rânduri, dar din acest moment nu voi mai accepta acuzaţii nemotivate. Cred că merit consideraţia colegilor cineaşti, indiferent de vârstă, uitând de invidie, deşi aceasta e o trăsătură şi de natură artistică!

Ataşez acestui material situaţiile întocmite pe baza datelor şi cifrelor oferite de R.A. Româniafilm şi C.N.C. şi nu exclud posibilitatea de a fi intervenit unele erori nesemnificative, făcute fără intenţie.
Sergiu Nicolaescu
03 aprilie 2008