Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Una dintre personalitățile marcante ale culturii din primele decenii ale secolului al XX-lea, fondator de școală, pedagog, romancier și critic literar, G. Ibrăileanu provenea dintr-o veche familie de armeni. Mama sa, Vartenia (născută Marcovici) a murit la 25 de ani, când fiul avea 5. „Amintirile de copilărie și adolescență (1922), dar și romanul Adela (1933, o bijuterie cu cheie, inspirată de amorul imposibil pentru asistenta sa Olga Tocilescu), o evocă forever young. Nu și-a afirmat niciodată armenitatea - românitatea, da”, reținea istoricul literar Paul Cernat încă din primele tușe ale unui portret literar pe care-l vom aprofunda în continuare.
Întemeietor și lider la „Viața românească”
„Împreună cu amicul Raicu Ionescu-Rion - urma profesorul Paul Cernat - G. Ibrăileanu înființează efemera societate Orientul. Publicistica socialistă de la revistele Școala Nouă, Adevărul, Evenimentul literar, Lumea nouă, Munca ș.a. vădește un gherist nuanțat, cu apetit pentru critica de idei, influențat de Taine și Henequin. La Gimnaziul de băieți din Bacău, unde e o vreme profesor, l-a avut ca elev pe Bacovia. În 1896 publică prima traducere românească din romanul Bel-Ami de Maupassant. După studii la Iași și căsătoria cu Elena Carp (soldată cu o fiică, Maria) combate alături de viitorul adversar H. Sanielevici, la revista Curentul nou din Galați, apoi, în 1906, devine - alături de C. Stere și Paul Bujor - întemeietor al uneia dintre cele mai importante reviste culturale autohtone: Viața românească, al cărei lider de facto va fi. Cu soția lui Stere a fi avut și o idilă - proza manuscrisă Doamna X (1916) așa ar indica...”.
Suflu scurt și sistem nervos fragil
Cu ochii pe acuarele: „Succint, dar dens, volumul Spiritul critic în cultura românească (1909) îl impune drept unul din primii istorici ai modernizării autohtone (o modernizare cu filtru), dar și ca pe ideologul numărul 1 al blazonului moldovean în literatura română, de un partizanat provincialist care l-a costat mult. După Dacia literară, dezbaterea despre specificul național va fi relansată de el. Conflictul cu E. Lovinescu declanșat de favorizarea ocupării unui post universitar la Iași (după combinații politice specific locale, Ibrăileanu e favorizat...) va genera o polemică de durată (Istoria civilizației române moderne e o replică la Spiritul critic...). Pentru a se înscrie la concurs, își dă doctoratul cu o teză despre opera lui Al. Vlahuță pe care a scris-o, contra cronometru, într-o vacanță, la mănăstiri și care îl va epuiza (Ibrăileanu avea suflu scurt și sistem nervos fragil)”.
I-a lansat pe Mateiu, Hortensia, Otilia…
Mai departe: „Partea despre Vlahuță e modest-sociologizantă, dar prologul Literatura și societatea e de referință. Prima culegere de articole critice (Scriitori și curente, 1909), arată un critic marcat de H. Taine. Poporanismul pe care, via narodnicismul rus, îl va amorsa, în cadrele democrației rurale a escamotat modernitatea reală a Vieții Românești. Omul avea de fapt sensibilitatea unui modern nevrotic, cu bovarismul ruralității. El este cel care-l va debuta pe Mateiu Caragiale, care-i va încuraja, înaintea lui Lovinescu, pe Arghezi, Galaction, Ion Barbu, F. Aderca și Panait Istrati, care-l va transfera de la Sămănătorul pe Sadoveanu, transformându-l în fanion, care va lansa literatura noastră feminină prin Constanța Marino-Moscu, Otilia Cazimir și, mai ales, Hortensia Papadat-Bengescu (până în 1920, când E. Lovinescu i-o fură la Sburătorul)”.
Legendă a Iașiului universitar
Și pentru că orice om comite și greșeli… „A dat într-adevăr și rateuri grave - supralicitarea lui Brătescu-Voinești în detrimentul lui Rebreanu, deprecierea simbolismului românesc, considerat neaclimatizabil ș.a. Oricum, Ibrăileanu devine rapid o legendă a Iașiului universitar, celebru pentru maniile lui (fobia de microbi, noctambulismul etc.). Idealist romantic, trăind prin și pentru literatură, se îndrăgostea pasionat de personajele literare feminine”. Ori, poate/mai degrabă, își investea pulsiunile erotice din viața reală în caractere romanești… „Treptat, gheristul om de stânga devine tot mai maiorescian, sedus de conservatorismul estetic; iar în război are o atitudine vag progermană. După 1918, când conduce o vreme revista interimară Însemnări literare, publică mai multe culegeri: Note și impresii, După război, Scriitori români și străini, Studii literare ș.a.”.
Adela, o Lolita avant la lettre
Mai cu miez: „Eseurile despre numele proprii în opera lui Caragiale, despre țăranul și târgovețul din scrierile lui Ion Creangă ș.a sunt de referință. I-a încurajat enorm pe Topârceanu, Alexandru A. Philippide și pe frații Teodoreanu (Ionel îi va dedica, în anii ’40, memorialistica-recviem din Masa umbrelor). A cunoscut postumele lui Eminescu (pe care l-a și editat, la concurență cu Lovinescu), fără a le aprecia. A fost, în schimb, unul dintre primii noștri comentatori avizați ai lui Marcel Proust. Capodopera sa critică rămâne, probabil, influentul eseu Creație și analiză (1926) - cu teorii ale romanului afine unui Wayne C. Booth. Crescut într-o cultură a pudorii, dă șah autenticiștilor interbelici cu estetul și psihologizantul Adela, o Lolita avant la lettre, în care decența capătă o finețe perversă. Aforismele din Privind viața sunt opera unui moralist mizantrop și misogin, schopenhauerian”.
Citește pe Antena3.ro
Un oriental la răscrucea modernității autohtone
Încă puțin: „După mutarea la București a Vieții Românești (1930), G. se retrage din viața publică (la catedra Universității din Iași, C. Ciopraga face parte din ultima sa promoție). A făcut școală (cursurile de literatură română sunt pline de sugestii incitante), iar viețiștii l-au proiectat nu doar în memorialistică, ci și în mit. Între, de o parte, Maiorescu și Gherea și, de altă parte, Lovinescu, Călinescu și Ralea, acest adept al criticii complecte, pluridisciplinare (sociologice, psihologice, estetice...), rămâne o răspântie a marii noastre critici moderne. Un personaj paradoxal, ambivalent - poporanist estet, progresist conservator, idealist mizantrop, un oriental la răscrucea modernității autohtone...”
Moartea vine pe acorduri de Beethoven
Tușele din urmă: „După moarte, G. Ibrăileanu a fost incinerat pe muzica lui Beethoven (ca și, mai târziu, adversarul E. Lovinescu). Soția sa a murit în 1944, iar fiica sa (căsătorită Agavriloaie) - în 1975. În anii 2000, un fiu al Mariei (Ariton) mai trăia, în diaspora”.
Un an îmbelșugat
1933 a fost anul în care lui G. Ibrăileanu i s-a decernat Premiul Naţional de proză şi i-a apărut romanul „Adela”. Opera, al cărei titlu complet este „Adela. Fragment din jurnalul lui Emil Codrescu (iul. - aug. 189…)”, a apărut la Bucureşti și fost scrisă sub forma unui jurnal intim ţinut de protagonistul Emil Codrescu. Pe lângă prezentarea trăirilor personajului principal, cartea cuprinde minunate descrieri din Ținutul Neamțului. Se știe doar că G. era un iubitor împătimit al drumețiilor pe munte…
Frica de foc
G. Ibrăileanu s-a luptat toată viaţa cu frica de foc, temerile având rădăcini adânci într-o întâmplare dramatică: una dintre casele în care a locuit a fost incendiată! De aceea scrumierele din casa criticului literar erau întotdeauna umplute cu apă. Scriitorul, ipohondru vestit în epocă, se ştergea cu spirt sau cu alcool pe mâini după ce dădea mâna cu prietenii, steriliza batistele, clanţele şi trabucurile (pe care le consuma zilnic).
151 de ani s-au împlinit anul acesta de la nașterea lui G. Ibrăileanu.
„Crescut într-o cultură a pudorii, G. dă șah autenticiștilor interbelici cu estetul și psihologizantul Adela, o Lolita avant la lettre, în care decența capătă o finețe perversă”, Paul Cernat, istoric literar
„Idealist romantic, trăind prin și pentru literatură, G. Ibrăileanu se îndrăgostea pasionat de personajele literare feminine”, Paul Cernat
„G. Ibrăileanu l-a debutat pe Mateiu Caragiale, i-a încurajat pe Arghezi, Galaction, Ion Barbu, F. Aderca și Panait Istrati, l-a transferat de la Sămănătorul pe Sadoveanu, transformându-l în fanion”, Paul Cernat
„Ibrăileanu a lansat literatura noastră feminină prin Constanța Marino-Moscu, Otilia Cazimir și, mai ales, Hortensia Papadat-Bengescu”, Paul Cernat
1948 e anul în care G. Ibrăileanu a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
