Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Marea europeană a prozei românești moderniste, Hortensia Papadat-Bengescu e astăzi aproape necunoscută și pentru publicul european, în ciuda câtorva eforturi de exportare, și pentru mare parte din elevii autohtoni, care nu mai au acces la ea prin intermediul programei analitice. Autoarea romanului Străina - pierdut și parțial recuperat, editat exemplar de Gabriela Omăt acum câțiva ani - rămâne, în multe privințe, o străină”, aprecia criticul și istoricul Paul Cernat în fuga unui crochiu închinat Hortensiei.
Marea trădare
Dar să (des)facem spațiul pentru portretul acestei romanciere de mare finețe: „Măritată de timpuriu cu magistratul Nicolae Papadat, după ce - din motive familiale - nu și-a putut face studiile la Paris, devenită apoi mamă a cinci copii, Hortensia și-a urmat soțul dintr-un oraș de provincie în altul și a trebuit să aștepte creșterea odraslelor pentru a intra în literatură. A făcut-o grație prietenei sale Constanța Marino-Moscu și cercului Vieții Românești patronat de G. Ibrăileanu. După 1919, stabilită la București, Hortensia îl va trăda pe mentorul ieșean în favoarea adversarului său E. Lovinescu (într-o relație despre care s-a bârfit mult în epocă), devenind una dintre figurile tutelare ale cercului Sburătorul. În cenaclu, se așeza de regulă alături de bărbați, nu de cucoane - și asta nu din misoginism”.
Fresce psiho-mentale și psihosomatice
Mai departe: „Proza impresionistă și introvertită a începuturilor (Ape adânci, Femei între ele), influențată de cultura Decadenței, abia anunța, prin acuitatea observației, marile romane de mai târziu. Experiența traumatică a Primului Război Mondial, când a fost soră de caritate, îi orientează literatura către exterioritatea socială: amplele proze Balaurul și Femeia în fața oglinzei, ca și drama Bătrânul, marchează cotitura pe care, în deceniul următor, o vor jalona piesele de rezistență din Ciclul Halippa: Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini. Apropiate, cam pripit, de proustianism, ele sunt și o frescă psiho-mentală și psihosomatică de mare cruzime a noii clase de îmbogățiți interbelici”.
După decesul lui Nicolae…
Mai mult: „Romanul Logodnicul, scris pe o formulă mai clasică, nu a convins. Proza scurtă din anii 1920-1930 (Film de tramvai, Romanță provincială), remarcabilă, ar trebui în schimb reconsiderată; nu și micile experimente dramatice de tip Lulu (scris împreună cu E Lovinescu), Medievala sau Sora mea, Ana. Ar exista, se pare, și un jurnal intim, care probabil va ieși la lumină curând... După decesul lui Nicolae Papadat (orb în ultimii ani), tracasată de regimul stalinist și atinsă (se pare) de Alzheimer, a murit în anonimat în primăvara anului 1955 la București. Astăzi, proza ei excepțională e - pe motiv de dificultate stilistică, probabil... - absentă din lista canonică a manualelor școlare”.
Mină de aur
În siajul întregului: „Despre biografia ei mai mult sau mai puțin secretă rămân destule lucruri de cercetat. Ar merita, fără doar și poate, o mai atentă reconstituire, de pe urma căreia inclusiv exegeza ar putea profita. Va trebui editată, cândva, și publicistica ei. M-a intrigat mereu interesul Hortensiei pentru medicină (scriitoarea a fost prietenă cu mari medici ai epocii, după experiența traumatizantă ca soră de caritate în Marele Război). Literatura sa e, de altfel, o cronică voalată a patologiilor psihosociale din România burgheză, privite fără iluzii, de la nivelul dedesubturilor fiziologice. Mină de aur nu doar pentru o lectură psihanalitică a lumii cu pricina (cea mai eficientă interpretare în acest sens a Hortensiei îi aparține lui Ov. S. Crohmălniceanu, în volumul Cinci prozatori în cinci feluri de lectură)”.
Citește pe Antena3.ro
„Pagina cântă cu toate cacofoniile”
Din scrisorile lui Lovinescu către Hortensia Papadat-Bengescu, „tovarășa vieții sale spirituale vreme de un sfert de veac”, aflăm printre altele că, lucrând pe textul cutărui roman al ei, criticul și-a permis să suprime „câteva mii de acel, cea (...) mai există câteva sute pe care te-aș ruga să le suprimi”; în altă parte îi zice: „neologismele nenecesare trebuiesc sistematic înlocuite”; „care trebuie cât se poate ocolit, e un bolovan odios”; „trebuie să te convingi că ceia, cela (...) nu există în limba română”; „ești o mare scriitoare și nu știu cum se face (zece mii de cacofonii, franțuzisme intolerabile, vulgarități cât poftești - mă place, îl place - nu în dialog de mahala, ci pe cont propriu”; „...parcă pagina cântă cu toate cacofoniile” etc. „Se pare că Hortensia nu își dădea la tipar niciun volum până nu i le corectau Ibrăileanu mai întâi, apoi Lovinescu. Mă întreb câți prozatori români de azi, aflați în situații asemănătoare, ar suporta un asemenea tratament pe text fără să se simtă dezintegrați sau suspectabili de masochism”, remarca Paul Cernat.
Zbor în anonimat
Nicolae Balotă, în „Caietul albastru”, despre înmormântarea dezolantă a Hortensiei Papadat-Bengescu (înmormântată în 8 martie 1955, de ziua internațională a femeii...): „Cu Nego şi Ovidiu Constantinescu la înmormântarea Hortensiei Papadat-Bengescu, care s-a stins la 5 martie. Sosim prea devreme. În capela de la Bellu ceremonia întârzia, probabil din lipsă de public. După o plimbare prin România Mică, înmormântată cu toţi generalii, marii comercianţi, boierii, miniştrii şi poeţii ei, ne întoarcem la capelă, prin zăpada amestecată cu apă şi noroi. Câţiva, pe trepte. Sanda Movilă, soţia lui Aderca, înfăşurată într-un şal violet, fumează. În capelă alţi câţiva. Puţini: familie, probabil vecini. Niciun scriitor. Intră, în cele din urmă, Jebeleanu, cu mâinile în buzunarele unui vindiac verzui şi cu un aer de aventurier operând pe mările din Orientul Mijlociu. Cu el mai vine Baranga, singurul care în timpul slujbei mortuare împreună mâinile; nu riscă nimic. Intră amândoi, aduc o coroană, apoi ies şi se întorc către sfârşitul prohodului”.
Bătrâna în șoșoni și diacul cu voce de castrat
Tot aici: „Catafalcul obişnuit, cu puţine coroane, una a Uniunii Scriitorilor, e în mijlocul capelei. În stânga, lângă perete, mai e un cosciug descoperit. Tot o bătrână, aceasta din urmă purtând însă şoşoni. Într-o firidă, oroare, altă bătrână într-un sicriu, şi acesta descoperit, lângă ea două păpuşi de câlţi uzate, două femei, creaturi subumane, încremenite veghind. Prohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preoţi are, în schimb, vocea răguşită şi adâncă a unui Mefistofel bătrân şi alcoolic. Mă bucur că ies, Nego îmi şopteşte că aici e obiceiul ca cei vii, supravieţuitorii, vreau să spun toţi cei ce participă la înmormântare să ducă sicriul pe umeri până la mormânt. Noi trei suntem singurii valizi, deci s-ar cuveni să..., dar ieşim precipitat, ca nişte poltroni ce suntem”.
Rușine, rușine, rușine!
Alarmă inutilă, coșciugul mereu descoperit e scos pe umeri de oameni de meserie, afară picură, plouă, e apă peste tot şi noroi. Sicriul e aşezat pentru câteva minute pe jos, preotul rosteşte ultimele rugăciuni, încerc să mă rog, nu pot, mi-e frig, deşi e mai cald aici decât înăuntru în capela glacială; mi-a intrat apă în pantofi, voi răci, de ce oare e întotdeauna frig la înmormântări? Sicriul e acoperit, introdus în cavou, familia intră şi ea, apoi preoţii, iar noi ceilalţi plecăm. Sanda Movilă ne mulţumeşte, în numele generaţiei mele, că am venit. Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române”.
Fără discurs, fără prieteni, fără admiratori
Ultimele tușe: „Aşadar a fost înmormântată fără discurs, fără prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membră fondatoare a romanului românesc. Despre moarta de pe catafalc, pe care la sfârşit fiica şi nepoţelul au sărutat-o, Nego spune că semăna cu doamna Hortensia Papadat-Bengescu”.
De la Papadat la Papadrag
La final, un ton mai vesel instrumentat de Paul Cernat în priza numelui marei prozatoare: „Unii, mai cu parapon, s-au încăpățânat să scrie numele Papadat prescurtat, ca pe un prenume legat cu cratimă de celălalt: H.-P. Bengescu. Horse Power Bengescu, după cum se amuza cineva. Printre lucrările unor elevi, pe vremea când Hortensia se studia la școală, a fost găsită, adesea, perla Hortensia Babadag-Georgescu. Chiar așa, ce-i aia Papadat? Noi știm de Babadag... Uneori apărea scris și Papadrag...”.
148 de ani s-au împlinit în 8 decembrie 2024 de la nașterea scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu.
„Hortensia Papadat-Bengescu nu a fost doar cea mai valoroasa scriitoare, ci și unul dintre cei mai importanți scriitori (dincolo de orice diferențe de gen) ai literaturii române moderne”, Paul Cernat, critic literar
„În cenaclu, Hortensia se așeza de regulă alături de bărbați, nu de cucoane - și asta nu din misoginism”, Paul Cernat
„Astăzi, proza ei excepțională e - pe motiv de dificultate stilistică, probabil... - absentă din lista canonică a manualelor școlare”, Paul Cernat
„Cuvintele sunt mânjite de alte buze şi au slujit altor iubiri, pe când tăcerile sunt totdeauna noi şi sunt ale fiecăruia”, Hortensia Papadat-Bengescu
