Jean Calvin, studentul lui Dumnezeu

Desfășurată în cadrul larg al unei revoluții intelectuale occidentale ce submina scolasticismul - rațiunea omului pus să gândească de Aristotel altoită pe preceptele Scripturilor - educația religioasă a lui Jean Calvin a fost șlefuită de inserțiile nominaliștilor (care puneau accentul pe autoritatea ecleziastică în detrimentul gândirii, al îndoielii) și, mai târziu, de umanismul creștin, care a aprofundat, la rândul lui, tezele nominaliste. La cumpăna secolelor al XV-lea și al XVI-lea figurile reprezentative ale intelighenției europene, Desiderius Erasmus (1466-1536), de pildă, discreditau conservatorismul scolastic, obscurantismul fețelor bisericești și superstițiile (extrem de rentabile pentru cler) pietății populare. 

Contextul

Franța, ca orice monarhie în care regele era și capul Bisericii, își cultiva propriile interese coagulând în jurul religiei conducători fideli din clasele privilegiate, indiferent dacă aceștia aveau sau nu chemare către cele sfinte. În fruntea parohiilor erau numiți intimi ai Coroanei. Jocurile erau făcute în așa fel încât ele să permită desprinderea de papalitate. Nevoia de reformă - și asta nu doar în Franța - se simțea atât de acut încât atunci când la jumătatea anilor 1500 au pătruns în vechea Galie ereziile germanului Martin Luther (care cuprinseseră deja statele nemțești și Scandinavia), acestea au rodit într-un ritm galopant. Ca o reacție brutală la acest mecanism imposibil de gripat odată rostogolit, autoritățile statului francez au încercat suprimarea pieselor lui prin exilarea, îndepărtarea, uciderea celor deschiși la schimbare, a „hughenoților”, cum au mai fost numiți ulterior protestanții care au urmat îndemnurile lui Jean Calvin.

Independent de susținerea statului

Simplificată, așa arăta epoca în care fiul avocatului din Noyon și-a conceput doctrina. Ce propunea până la urmă acest francez adoptat de orașele libere elvețiene? „Calvin a dezvoltat un protestantism care putea acționa independent de susținerea statului sau care putea sfida autoritatea statală ostilă și și-a înzestrat forma de exprimare a ideilor cu o organizare ecleziastică proprie, elastică și suplă, căreia i-a furnizat o teologie clară, coerentă din punct de vedere intelectual, lipsită de misticism, în care a introdus și un element puternic de disciplină morală personală și socială”, aprecia cercetătorul Michael Mullett în introducerea studiului dedicat reformatorului din Geneva („Calvin”, lucrare tradusă la noi de Editura Artemis în 2007). Astfel - adăuga Michael Mullett -, Calvin a putut să compenseze unele neajunsuri ale prototipului luteran al Reformei protestante. Acolo unde protestantismul părea să se fi aflat pe o poziție defensivă împotriva unei renașteri a Bisericii catolice, Calvin a transformat încă o dată Reforma într-o forță agresivă a schimbării.

Cartea de căpătâi

Jean Calvin a oferit puține indicii despre data convertirii sale. Se poate ca gestul respingerii Romei să fi avut loc până-n 1534 - mai opina istoricul Michael Mullett -, în timp ce reconstrucția crezurilor sale e limpede că a implicat un proces alcătuit din mai multe etape, începând să se materializeze în același timp cu scrierea cărții de căpătâi a calvinismului: „Instituția Religiei Creștine” sau mai potrivit, poate, „Manualul Religiei Creștine” (lucrare finalizată în 1536). Grație acestei culegeri care constituie esența teologiei lui Calvin, discipolii și-au numit maestrul „Studentul lui Dumnezeu”, aluzie la stilul meticulos, riguros, extrem de limpede. 

Discurs eretic la Sorbona

Cum a ajuns însă un francez să predice Reforma în Elveția? La sfârșitul anului 1533, îndepărtarea lui Calvin de cutumele Bisericii catolice era atât de evidentă încât n-a mai mirat pe nimeni că a fost prins într-un scandal de proporții care a zguduit capitala Franței. În același an, în toamnă, unul dintre protejații Margueritei, sora regelui Franței (adeptă a protestantismului), Francisc I, noul rector al Sorbonei (inima conservatorismului catolic), Nicolas Cop, a transformat obișnuitul discurs de deschidere a cursurilor într-un manifest favorabil metamorfozării spirituale a Bisericii. „Predica - nota cercetătorul Michael Mullett - a fost considerată eretică, iar Cop a fost nevoit să dea bir cu fugiții pentru a nu fi arestat. Se credea, și părerea a fost recent reafirmată, că Jean Calvin ar fi compus discursul lui Cop”. 

Apatie, prostie, superstiție

În orice caz, la sfârșitul anului 1534 Calvin era profund dezamăgit de atitudinea Bisericii catolice, care se înverșuna să respingă Reforma: „Din cauza acestei stări de apatie a pastorilor și acestei prostii a poporului, fiecare loc e invadat de erori periculoase, falsități și superstiții”. Deziluzia lui Calvin - opina Michael Mullett - se conturase mai de mult. Asta ar explica decizia pe care a luat-o în primăvara anului 1534, când a renunțat la veniturile care îi fuseseră acordate până atunci de Biserică la Noyon. Atacul lui Cop la adresa tradiției nu arătase atât de dur pe cât îl prezentaseră autoritățile Sorbonei. Douăsprezece luni mai târziu însă, când protestanții au lansat o ofensivă susținută având ca țintă mesa/liturghia, miezul credinței catolice, apărătorii vechilor orânduiri religioase au incitat la violențe. 

Insulta din dormitorul regelui

Ofensiva protestanților se tradusese prin tipărirea și răspândirea de afișe cu un mesaj de defăimare la adresa mesei catolice. Acestea împânziseră Parisul, ba unul ajunsese chiar și-n camera regelui Franței! „Francisc I nu era vreun catolic convins - consemna Michael Mullett -, dar în calitate de conducător efectiv al Bisericii nu putea ignora această insultă adusă credinței tradiționale. Afacerea afișelor a generat arestări în masă”. Dacă anteriorul scandal provocase plecarea lui Calvin din Paris în provincie, noul tărăboi, mult mai periculos, a condus la exilarea acestuia, împreună cu mulți alți protestanți, în Elveția, la Basel. Oraș liber și centru tipografic important, Basel era și una dintre puținele medii tolerante ale Europei acelor vremuri. 

Spiritul capitalismului

Calvin a încercat la Basel să se sustragă tumultului vieții publice, testând rolul unui teoretician din umbră de principiile cărora să se slujească alții, cărturari de acțiune. Abătut, francezul se confesa în această perioadă: „Având o fire mai degrabă nerafinată și sfioasă, care m-a făcut întotdeauna să iubesc umbra și izolarea, am început atunci să caut un colț retras, unde să pot fugi de prezent. Nu-mi doream decât să rămân necunoscut, să-mi găsesc odihna”. Atât de bine s-a autoexclus Calvin încât în mai puțin de un an de liniște a scris lucrarea care avea să răscolească existența a milioane de oameni: „Instituția Religiei Creștine” - asta după ce compusese, sub pseudonim, încă un volum remarcabil: „Somnul sufletului”. 

Ținta

„Instituția Religiei Creștine” - comenta ușor ironic Michael Mullett - a fost din toate punctele de vedere o carte practică, cu un scop public. Viteza cu care a fost scrisă confirmă faptul că nu era o lucrare de pură erudiție, ci mai degrabă una profund legată de evenimentele curente și având ca țintă lumea reală. Ea se adresa în mod special celor care dețineau puterea - împărați, regi, prinți -, Calvin știind că schimbarea nu se putea face decât de sus în jos. Ce relevanță, ce greutate a avut Reforma lui Jean Calvin și cum a repercutat ea în timp? Sociologul german Max Weber propunea în lucrarea „Etica protestantă și spiritul capitalismului” următoarea ipoteză: „Principalele trăsături ale teologiei calviniste, în primul rând credința în predestinare, constituiau stimuli către succesul economic”. 

Afaceri, nu oportunități politice

Calvinistul tipic - mai aprecia Weber - era nerăbdător să afle dacă el era sau nu cel ales. Căuta încontinuu dovezile aprobării lui Dumnezeu în succesele sale lumești, succese reportate de cele mai multe ori în plan comercial. Fără îndoială urmașii calviniștilor au întreprins acțiuni economice însemnate în state precum Olanda, Marea Britanie, SUA etc. „În unele contexte sociale - considera și Michael Mullett -, de exemplu Anglia de după 1660, calviniștii s-au orientat spre afaceri și nu spre oportunități politice, profesionale sau educaționale. În Anglia și Scoția ei au creat sisteme de învățământ extraordinare, care au stat la baza unor cariere reușite”. E limpede - concluziona Mullett în cercetarea închinată reformatorului francez - că mișcarea religioasă lansată de Calvin la Geneva a fost una dintre cele mai puternice forțe din istoria europeană a ultimilor patru sute de ani.   

Burghezul perfect

Bunicul lui Jean Calvin a fost barcagiu, iar tatăl său, Gérard Cauvin, sau Calvin, funcționar și avocat al Bisericii. Deși a susținut toată viața că are obârșii umile, Jean Calvin era de fapt burghezul perfect.

Un jurist umanist

Între 1520 și 1523, Calvin a urmat cursurile instituției Collège de la Marche din Paris, unde și-a consolidat cunoștințele de limba latină în vederea pregătirii pentru o diplomă în discipline umaniste la Universitate. A ajuns să studieze apoi Dreptul la Orléans și la Bourges.

459 de ani s-au împlinit pe 27 mai 2023 de la moartea lui Jean Calvin

„Mișcarea religioasă lansată de Calvin la Geneva a fost una dintre cele mai puternice forțe din istoria europeană a ultimilor patru sute de ani”, Michael Mullet, cercetător

„Dumnezeu, prin îndrumarea secretă a providenței Lui, a schimbat direcția drumului meu în viață”, Jean Calvin

„Principalele trăsături ale teologiei calviniste, în primul rând credința în predestinare, constituiau stimuli către succesul economic”, Max Weber, sociolog

››› Vezi galeria foto ‹‹‹