Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Talentul poetic manifestat de timpuriu l-a ajutat pe Jean Froissart să dobândească protecția conților de Hainaut. Din 1361 îl găsim în Anglia, unde o însoțește pe Philippa de Hainaut, căsătorită cu regele Angliei, Eduard al III-lea. „Va rămâne aici până la moartea protectoarei sale, în 1368, îndeplinind din porunca acesteia diferite misiuni diplomatice în Scoția, Franța și Italia, prilej de a cunoaște bine viața de curte. Se întoarce apoi în ținutul natal, ca protejat al ducelui Wenceslas de Brabant, frate al împăratului Carol al IV-lea. În 1373 compune prima carte a Cronicilor (Chroniques), dedicată lui Robert de Namur, cumnat al defunctei Philippa, și el protector al lui Froissart. Dobândește mai multe beneficii ecleziastice (parohia Estinnes-au-Mont, canonicatul Chimay), însoțite de venituri care-i permit să călătorească mult (Franța, Țările de Jos, Anglia, Scoția) și să-și continue activitatea de documentare pentru redactarea Cronicilor.”, consemna cercetătoarea Mihaela Voicu într-un crochiu prins în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012).
Statutul de scriitor în Evul Mediu
În priza minibiografiei expuse de Mihaela Voicu: „La cererea unui alt protector de-ai săi, Gui de Châtillon, conte de Blois, rescrie prima carte a Cronicilor și o redactează pe cea de-a doua. A treia carte este compusă în urma unei călătorii în Béarn (1389). Din aceeași perioadă datează romanul Meliador. Reîntors în Hainaut, lucrează la cea de-a patra carte a Cronicilor și o rescrie din nou în întregime pe cea dintâi. Moare la o dată necunoscută, după 1404. Cariera literară a lui Froissart, desfășurată la mai multe curți nobiliare și regale europene, este destul de asemănătoare cu cea a lui Guillaume de Machaut. Sprijinul moral și material de care se bucură din partea unor protectori puternici, la care se adaugă avantajele obținute de pe urma beneficiilor ecleziastice, îi asigură scriitorului, stimat și admirat, independența necesară, dar dă deopotrivă mărturie pentru noul său statut la sfârșitul Evului Mediu.”
Războiul de O Sută de Ani dintre Franța și Anglia
Instituția mecenatului îi permite artistului să creeze, dar îl și condiționează - nu? „Deși Froissart, ca și Machaut de altfel, nu va fi niciodată constrâns la condiția de «funcționar», asemenea confraților săi de la curtea ducilor Burgundiei, obligația «morală» de a-și mulțumi protectorul, de a scrie la comandă, determină o diversificare a activității scriitoricești, necunoscută până atunci. Uriașul ansamblu al Cronicilor i-a asigurat autorului un loc de prim rang în istoria literaturii franceze. Cele patru cărți acoperă aproape tot secolul al XIV-lea (de la urcarea pe tronul Angliei a regelui Eduard al III-lea, în 1327, până la moartea lui Richard al II-lea, în 1400) și au cunoscut mai multe redactări succesive. Prima carte urmărește evenimentele până în 1369, 1372 sau 1377, în funcție de data elaborării. Scrisă în 1387 în două versiuni, cartea a doua înregistrează faptele petrecute până în 1385, oprindu-se mai cu seamă asupra tulburărilor din Flandra, asupra morții lui Carol al V-lea și a conetabilului său, Bertrand Du Guesclin. Încheiată între 1390 și 1392, cartea a treia este consacrată călătoriei întreprinse de Froissart în Béarn, la curtea contelui de Foix, Gaston Phébus, pentru a constata la fața locului efectele produse de Războiul de O Sută de Ani dintre Franța și Anglia (1337-1453).”
Reproșuri (opace)
„În sfârșit - urma Mihaela Voicu -, cartea a patra, a cărei redactare se încheie între 1398 și 1400, relatează începuturile domniei lui Carol al VI-lea. În prologul la ultima ediție a primei cărți, Froissart expune principiile care i-au călăuzit munca de istoric: Cronicile sale își propun să surprindă și să celebreze faptele de vitejie. Scris pentru a păstra în memorie «marile minuni și mărețele fapte de vitejie petrecute cu prilejul războaielor dintre Franța și Anglia și în regatele învecinate», textul este destinat «oricărui june care, iubind faptele de arme, ar dori să-și dobândească un renume». Afirmație care dă măsura exactă a demersului autorului, semnalându-i deopotrivă limitele: Cronicile sunt aproape în exclusivitate destinate clasei cavalerești, fiind consacrate faptelor sale de arme și activităților ludice specifice (turniruri, serbări), precum și intrigilor ei sentimentale. O lume desuetă și factice, care nu și-a păstrat decât o pojghiță din strălucirea de odinioară, lipsită de mult timp de justificare istorică. Aderând total la valorile acestei lumi, părând să nu-i înțeleagă inconsistența și anacronismul, cronicarul Froissart a fost adesea judecat cu asprime. I s-au reproșat superficialitatea și lipsa de simț politic, gustul exagerat pentru detaliu, care-l împiedică să înțeleagă sensul și mersul istoriei, precum și o anumită inadecvare la realitate, cu totul opusă lucidității necruțătoare a unui Commynes. Defecte grave pentru un istoric, dar care dezvăluie de fapt o anumită opacitate a criticii față de ceea ce a fost intenția dintâi a autorului: să surprindă din mulțimea chipurilor și a faptelor sensul.”
Curtenie și vitejie
Imediat: „Or, pentru a ajunge la sens, el se slujește de metodele și modalitățile genului care, prin definiție, propune un sens, și anume romanul. După cum arată M. Zink, în Cronicile lui Froissart, romanescul este purtător de sens. Nu trebuie să uităm, de asemenea, că, într-o perioadă când tematica arthuriană se vlăguise de mult, iar proza se impusese și în narațiunea de ficțiune, Froissart scrie un amplu roman arthurian în versuri, Meliador (treizeci de mii de versuri, prima variantă compusă în 1365, ediția definitivă datând din 1380), care reînvie universul arthurian, dar în care sunt inserate și poeziile compuse de protectorul autorului, ducele de Brabant. Sub chipul ficțiunii, sunt afirmate aceleași valori cavalerești fundamentale, a căror perenitate este susținută de Cronici: curtenia și vitejia rămân neschimbate, chiar dacă aventura și-a pierdut dimensiunea comunitară, vizând fericirea individuală. Textul Cronicilor se dorește însă a fi veridic și este demn de remarcat efortul autorului de a ajunge la informația exactă: el desfășoară o uriașă muncă de documentare (numeroase călătorii, în dorința de a se informa direct de la cei ce au fost protagoniști sau martori ai evenimentelor înfățișate) și o continuă muncă de redactare, fiecare remaniere presupunând schimbări de perspectivă și o adâncire a sensului evenimentelor.”
În spatele gestului eroic
Pe de altă parte: „Fiecare dintre cele patru cărți își are propria fizionomie: cartea întâi, păstrată într-un mare număr de manuscrise, se dorește mai întâi o continuare a cronicii lui Jean le Bel. Rescrisă și remaniată până la sfârșitul vieții autorului, ea se eliberează treptat de diferite tutele, sprijinindu-se tot mai mult pe mărturiile directe, adesea orale. Cartea a treia, cea mai strălucită dintre toate, prezintă sub mai multe aspecte un caracter autobiografic. În sfârșit, cartea a patra depășește cadrul conflictului dintre Anglia și Franța, căutând să descâlcească firele încurcate ale geopoliticii acelui timp, simpla perspectivă diacronică făcând loc unei viziuni globale asupra evenimentelor, surprinse în interacțiunea lor. Din această perspectivă, semnificația Cronicilor nu mai e simplă, nici ușor de desprins. După cum observă G. Diller, unul dintre editorii operei istorice a lui Froissart, în spatele gestului eroic, odinioară admirabil și exemplar, cronicarul deslușește acum disimularea, viclenia și interesul personal. În ciuda «erorilor de interpretare», Cronicile rămân unul dintre izvoarele capitale pentru istoria Europei occidentale din secolul al XIV-lea, ca și pentru istoria Războiului de O Sută de Ani.”
Zbaterea ca poet
Nu în ultimul rând: „Înainte de a purcede la redactarea Cronicilor, apoi în paralel cu aceasta, Froissart a desfășurat o activitate de poet. Continuator al lui Machaut prin predilecția pentru poemele cu formă fixă (balade, rondeluri, cântece regale), ca și prin prezența figurilor alegorice, între care Norocul (Fortune) ocupă un loc de frunte, Froissart compune și poeme menite a fi recitate, și nu cântate, de inspirație sentimentală, în spiritul Romanului Trandafirului. Primul dintre ele, Paradys d’Amour (Paradisul iubirii) (1361-1362), reia cadrul oniric și alegoric prezent la Guillaume de Lorris. Joli mois de mai (Frumoasa lună mai) (1363) reunește teme lirice tradiționale: poetul se bucură ascultând viersul privighetorii și își compară Doamna multiubită cu trandafirul, crinul și măceșul. Dit de la Marguerite (Poemul Margaretei) (cca 1364), ca și Plaidoirie de la Rose et de la Violette (Pledoaria Trandafirului și a Violetei) (1392-1393) reiau o tematică prezentă și la Guillaume de Machaut. Influența acestuia din urmă se vădește și în marile poeme ale lui Froissart, unde alegoria capătă colorație autobiografică. La Prison amoureuse (Temnița iubirii) (1371-1372) și, în parte, Le Dit dou Bleu Chevalier (Poemul Cavalerului Albastru) (cca 1364) reiau procedeele compoziționale prezente în Voir-Dit (Spusa cea dreaptă) de Guillaume de Machaut: piese lirice și «scrisori» inserate în textul poemului, apelul la mitologie și la universul arthurian fiind însă mai evident în cazul lui Froissart.”
Floare a femeilor
Finalul: „În afara interesantului Orloge amoureuse (Ornicul îndrăgostit) (cca 1368), poem alegoric întemeiat pe comparația dintre dinamica inimii îndrăgostite și mecanismul unui ceasornic, și a două texte scurte și amuzante - Debat dou cheval et dou levrier (Dialogul dintre cal și ogar) (1365) și Dit dou florin (Poemul florinului) (1389) -, cele mai importante poeme ale lui Froissart sunt Espinette amoureuse (Armoniul îndrăgostit) (cca 1369) și Joli Buisson de Jonece (Frumosul Boschet al Tinereții) (1373). Poemul Espinette amoureuse este relatarea unei inițieri sentimentale: apărută în vis, zeița Venus îi făgăduiește poetului iubirea unei femei a cărei frumusețe o întrece pe cea a Elenei. Visul se împlinește, o va întâlni pe preafrumoasă și-i va dedica poeme, dar ea se va căsători cu altul. Joli Buisson de Jonece este încheierea itinerarului sentimental căruia Espinette amoureuse i-ar putea sluji drept prolog. În vârstă de treizeci și cinci de ani, poetul visează că Tinerețea îl conduce la un boschet unde, alături de iubita de odinioară, își regăsește tinerețea. Dar, trezindu-se din vis, înțelege că timpul iubirii a trecut și închină un poem Sfintei Fecioare, «floare a femeilor». Deși renumele Cronicilor a pus întrucâtva în umbră activitatea de poet și de romancier a lui Froissart, același spirit aristocratic și mai cu seamă aceeași conștiință sigură a meșteșugului de scriitor răzbat din scrierile în versuri ca și din cele în proză, propunând o nouă imagine asupra mânuitorului de condei la sfârșitul Evului Mediu.”
Opera
Paradys d’Amour (1361-1362); Joli mois de mai (1363); Dit de la Marguerite (1364?); Le Dit dou Bleu Chevalier (cca 1364); Debat dou cheval et dou levrier (1365); Orloge amoureuse (cca 1368); Espinette amoureuse (cca 1369); La Prison amoureuse (1371-1372); Joli Buisson de Jonece (1373); Meliador (1380); Dit dou florin (1389); Plaidoirie de la Rose et de la Violette (1392-1393); Chroniques, patru cărți (1373-1400).
Principalele ediții
Chroniques, 28 vol., ed. Kervyn de Lettenhove, 1867-1877; ed. S. Luce, G. Raynaud și L. Mirot, 1869-1975, 15 vol.; ed. P. Ainsworth, G. Diller, A. Varvaro, 2 vol., 2001-2002; Poésies, 3 vol., ed. A. Scheler, 1870-1872; Meliador, 3 vol., ed. A. Longnon, 1895-1899; G.T. Diller, Froissart. Chroniques. Dernière rédaction du premier livre, Droz, 1972; Chroniques, Le Manuscrit d’Amiens, Livre I, Droz, 1991; Livre II, Droz, 1992; L’Espinette amoureuse, ed. A. Fourrier, 1963, reed. 1972; La Prison amoureuse, ed. A. Fourrier, 1974; Le Joli Buisson de Jonece, ed. A. Fourrier, 1975; Ballades et rondeaux, ed. R.S. Baudouin, 1978; Dits et débats (cuprinde Joli mois de mai, Dit de la Marguerite, Le Dit dou Bleu Chevalier, Debat dou cheval et dou levrier, Dit dou florin, Plaidoirie de la Rose et de la Violette), ed. A. Fourrier, 1979; Le Paradys d’Amour, L’Orloge amoureuse, ed. P. Dembowski, 1986.
1337 este anul în care a fost născut Jean Froissart. Data morții, necunoscută oficial, a fost plasată în jurul anului 1404.
„Uriașul ansamblu al Cronicilor i-a asigurat lui Jean Froissart un loc de prim rang în istoria literaturii europene.”, Mihaela Voicu, cercetătoare
„În ciuda «erorilor de interpretare», Cronicile lui Froissart rămân unul dintre izvoarele capitale pentru istoria Europei occidentale din secolul al XIV-lea, ca și pentru istoria Războiului de O Sută de Ani.”, Mihaela Voicu, cercetătoare
„Cele mai importante poeme ale lui Froissart sunt Espinette amoureuse (Armoniul îndrăgostit) (cca 1369) și Joli Buisson de Jonece (Frumosul Boschet al Tinereții) (1373).
„Deși renumele Cronicilor a pus întrucâtva în umbră activitatea de poet și de romancier a lui Froissart, același spirit aristocratic răzbate din scrierile în versuri ca și din cele în proză, propunând o nouă imagine asupra mânuitorului de condei la sfârșitul Evului Mediu.”, Mihaela Voicu, cercetătoare
Cronicile lui Froissart sunt aproape în exclusivitate destinate clasei cavalerești, fiind consacrate faptelor de arme și activităților ludice specifice (turniruri, serbări), precum și intrigilor ei sentimentale.
Citește pe Antena3.ro
