Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Arthur de Gobineau a fost și, din păcate, a rămas unul dintre cei mai neînțeleși reprezentanți ai literaturii din veacul al XIX-lea. Răstălmăcirea Eseului asupra inegalității dintre rasele umane (Essai sur l’inégalité des races humaines) avea să facă din autorul acestuia un precursor al nazismului, estompând cu totul meritele literare ale unuia dintre maeștrii nuvelei franceze. „Măcinată de contradicții, personalitatea lui Gobineau apare ca marcată de divorțul donquijotesc dintre o sinceritate alimentată de orgolii și o permanentă evadare în ficțiune, mai cu seamă în ficțiunea genealogică”, remarca cercetătorul Laurențiu Zoicaș („Dicționarul scriitorilor francezi”, Polirom, 2012).
Mamă adulterină, soră infractoare
O privire mai atentă asupra biografiei sale explică și, în bună măsură, reușește să justifice aceste contradicții. „Fiu al unui ofițer legitimist, căpitan în garda regală, Arthur va păstra de-a lungul întregii lui vieții adânci resentimente față de Revoluția care, prin excesele ei, aruncase Franța în barbarie. Despre mama lui, Anne Louise Madeleine de Gercy, se poate spune, cu multă indulgență, că nu era nici pe departe o sfântă: amantă a preceptorului copiilor ei - cu care, după Arthur și sora lui, Caroline (născută în 1820), va avea o fiică adulterină -, mereu urmărită de justiție pentru tot felul de escrocherii, condamnată de două ori la închisoare (1841-1848 și 1850-1860), ea va constitui, pentru viitorul cavaler și ofițer al Legiunii de Onoare, un motiv de rușine și de dezgust”, sesiza, în fuga crochiului, Laurențiu Zoicaș.
Exmatriculat din liceu pentru insolență
Atracția pentru Orient a apărut la Gobineau foarte de timpuriu, fără însă ca sursele biografice să poată preciza de unde și, mai ales, prin intermediul cui. Fapt este că, încă din 1830, când se afla în Elveția, la Bienne, tânărul Arthur începe să învețe limba persană, iar pasiunea pentru studiile orientale nu-l va părăsi toată viața. „În 1832, reîntorcându-se la tatăl său, în Bretagne, Gobineau se pregătește, fără succes, să urmeze cariera militară. Exmatriculat pentru «insolență» de la liceul din Lorient, va cădea, în 1835, la concursul de admitere la Saint-Cyr. La 19 ani, Arthur își încearcă norocul la Paris, unde își găsește un post mărunt de funcționar la Compania Franceză a Iluminatului cu Gaz, apoi, în 1839, la Poștă. Anii petrecuți la Paris în căutarea unei «poziții» îl așază în rând cu tinerii ambițioși gen Rastignac, atât de bine zugrăviți în paginile Comediei umane. Va fi, pentru cavalerul însetat de absolut, o experiență dură și amară, din care acesta va reuși să se smulgă publicând articole pe diverse teme în presa vremii”, mai nota biograful citat anterior.
Întâlnirea cu Alexis de Tocqueville
Ce scria în acea perioadă? „ În 1841 îi apare, în Revue des Deux Mondes, un articol despre omul politic grec Kapodístrias (1776-1831); va continua să scrie pentru ziarele regaliste (L’Unité, L’Union catholique, La Quotidienne), iar în 1843 va publica nuvela Scaramouche, omagiu tacit adus scriitorului italian Carlo Gozzi. Anul 1843 va marca o cotitură în destinul lui Arthur de Gobineau. În salonul deputatului liberal Charles de Rémusat, el îi este prezentat lui Alexis de Tocqueville; acesta îi cere să întocmească un material despre stadiul filosofiei germane și engleze în domeniul moralei politice și sociale. Este începutul unei colaborări vremelnice, dar și al unei lungi prietenii, așa cum o dovedește corespondența dintre cei doi (cf. Alexis de Tocqueville, Œuvres complètes, t. IX, Gallimard, 1959). Eșecul poemului Les Adieux à Don Juan (Despărțirea de Don Juan) (1844) îl determină pe Gobineau să-și concentreze eforturile îndeosebi spre comentariul politic și spre critica literară, domenii în care nu va întârzia să se remarce (va publica în Le Commerce articole despre Musset, Gautier, Balzac sau Stendhal)”.
Îndrăgostit de o creolă din Martinica
În continuare: „Adept al unei literaturi angajate, și adversar al «artei pentru artă», Gobineau nu disprețuiește totuși literatura «de consum», cea mai aptă, crede el, să satisfacă nevoile unui public «copilăros». Astfel, între 31 martie și 21 mai 1846, el începe să publice în La Quotidienne, sub formă de foileton, Le Prisonnier chanceux, ou les Aventures de Jean de la Tour-Miracle (Prizonierul norocos sau Aventurile lui Jean de la Tour-Miracle), roman de capă și spadă inspirat dintr-un episod al războaielor religioase. Și, tot în 1846, Gobineau se căsătorește cu Clémence Monnerot, o frumoasă creolă din Martinica. Anul 1847 îi va aduce viitorului diplomat consacrarea ca scriitor. Le National îi publică o nuvelă «balzaciană», Mademoiselle Irnois/Domnișoara Irnois. Regăsim, la Gobineau, concepția exprimată de Stendhal în «De l’amour». Nu este singurul punct în care opiniile acestor doi aristocrați ai spiritului converg”.
Două fiice
În paralel, Gobineau începe să publice, în L’Union monarchique, romanul Nicolas Belavoir, iar în Le Journal des débats, romanul Ternove (care apare sub titlul Octave et Marguerite). Și, tot în 1847, Gobineau fondează, împreună cu Louis de Kergolay, La Revue provinciale, în paginile căreia va apăra principiul descentralizării administrative a Franței. „În 1848 - mai constata cercetătorul Laurențiu Zoicaș - i se naște prima fiică, Diane (Christine, a doua lui fiică, se va naște în 1857); în același an începe să publice în L’Union romanul istoric L’Abbaye de Typhaines (Abația Typhaines), iar Comedia Franceză îi acceptă tragedia în cinci acte Alexandre le Macédonien (Alexandru Macedon), care nu va fi însă jucată niciodată”.
Diplomație și litere „grele”
Învestit în 1849 șef de cabinet al lui Tocqueville, ministru al Afacerilor Externe în guvernul Barrot, Gobineau își începe cariera diplomatică, fiind numit, la începutul lui noiembrie, secretar al legației franceze de la Berna; în 1854 va fi numit secretar de legație la Frankfurt, iar în 1855, în plină criză declanșată de războiul Crimeii, va fi trimis în misiune în Persia, țară cu care Franța întrerupsese relațiile timp de câțiva ani. „În 1853, apar primele două volume din Essai sur l’inégalité des races humaines (Eseu asupra inegalității dintre rasele umane). Teoria asupra inegalității dintre rasele umane nu este decât o variantă a ideii de inegalitate, concepută ca reacție împotriva ideologiei revoluționare. Ideea de rasă - aprecia biograful Laurențiu Zoicaș - nu-i este proprie lui Gobineau; ea «plutea în aer» la jumătatea secolului al XIX-lea. Pentru Gobineau, amestecul dintre rase stă la originea decăderii omenirii”.
Dionisiaci și apolinici
Tot aici: „Tocqueville își exprimă rezervele față de doctrina expusă de Gobineau. Eseul, a cărui parte a doua apare în 1855, este tradus în engleză de către anti-aboliționiștii din Statele Unite, precum și în germană. Tezele pe care le dezvoltă Gobineau aveau să fie însă deformate până la caricaturizare de pangermaniști, care vedeau în ele o justificare a antisemitismului, deși Eseul arată considerația pe care autorul o avea față de poporul evreu. «Rasismul» lui Gobineau își are obârșia într-o viziune pesimistă asupra istoriei și evoluției popoarelor, condamnate la decădere prin metisaj. Gobineau încearcă să identifice «geniul» propriu fiecărei rase; astfel, negrul este pasiune, dans, muzică, senzualitate, ritm, mișcare și vis, instinct atotputernic, nepăsare și joacă. Altfel spus, polul dionisiac al omenirii. Dacă nu s-ar fi amestecat cu negrii, crede Gobineau, albii n-ar fi avut acces la lirism, la artă, la sculptură, la emoția poetică și artistică. Albilor le sunt proprii virtuțile polului masculin, solar, adică apolinic, al raselor omenești”.
Moștenire de castelan
În 1858, întors din Persia, Gobineau publică lucrarea Lecture des textes cunéiformes (Lectura textelor cuneiforme). O importantă moștenire (circa 300 000 de franci) îi permisese să cumpere, în 1855, castelul Trye, din apropiere de Gisors; aici își va scrie amintirile din Persia, care vor apărea în 1859 sub titlul Trois Ans en Asie, de 1855 à 1858 (Trei ani în Asia, din 1855 în 1858). „Destinul, influențat de jocul intereselor politice, îl readuce pe Gobineau în Persia în 1862, când își ia în primire postul de ambasador plenipotențiar la Teheran, unde rămâne până în 1863 (traduce în persană și publică Discursul asupra metodei al lui Descartes). În octombrie 1864, este trimis ca ambasador al Franței la Atena, unde va rămâne până în 1868. În 1865, apare lucrarea Les Religions et les Philosophies dans l’Asie centrale (Religiile și filosofiile din Asia centrală), în care Gobineau emite o serie de opinii sintetice și perspicace în legătură cu spiritualitatea islamică și diversele curente derivate din tradiția neoplatoniciană; izbitor, mai cu seamă pentru cei care au citit greșit Eseul asupra inegalității…, este demersul proislamic, absența ideii de superioritate a civilizației creștine în raport cu «barbarii»”, releva cercetătorul Laurențiu Zoicaș.
Capodopera de la Rio de Janeiro
În 1869, cu Histoire des Perses d’après les auteurs orientaux, grecs et latins (Istoria perșilor, după autorii orientali, greci și latini), Gobineau încheie seria de lucrări închinate istoriei și spiritualității iraniene. Ca și Tratatul despre scrierile cuneiforme (Traité des écritures cunéiformes, 1864), Istoria… nu se va bucura de aprecierea specialiștilor orientaliști. „La Rio de Janeiro, unde este trimis ca ambasador în 1869, scrie povestirea Adélaïde (publicată postum, în 1913) care, prin profunzimea și spectaculozitatea analizei psihologice, este considerată de exegeți capodopera nuvelisticii lui Gobineau. Din 1872, la Stockholm, unde este ambasador al Franței, scriitorul începe să lucreze la Nuvelele asiatice (Nouvelles asiatiques), o serie de șase povestiri care vor vedea lumina tiparului în 1876. Tot aici o întâlnește pe contesa de La Tour, de care se îndrăgostește platonic și căreia îi va dedica volumul intitulat La Renaissance (Renașterea). Publicată în 1877, La Renaissance cuprinde cinci scene istorice care poartă fiecare numele câte unui personaj din epocă: Savonarola, Cesare Borgia, Iuliu al II-lea, Leon al X-lea, Michelangelo”, completa cercetătorul Laurențiu Zoicaș.
Braț la braț cu împăratul Pedro al II-lea al Braziliei
În 1874, apare romanul Les Pléiades (Pleiadele), operă eterogenă, în care se contopesc influențe diverse (Goethe - Afinitățile elective -, Jean-Paul - Titanul -, Stendhal - Mănăstirea din Parma) și care a suferit pe parcursul redactării (1871-1873) importante modificări de concepție. Cartea, care începe ca un roman social, menit să exprime concepțiile filosofice și politice ale autorului (reapare concepția despre inegalitatea umană, de astă-dată fiind vorba de opoziția dintre «fiii de regi», ființe superioare, și oamenii de rând - proști, caraghioși sau brute), se transformă treptat într-o idilă sentimentală, una din cele mai gingașe povești de dragoste scrise în secolul al XIX-lea. „În 1876 - adăuga Laurențiu Zoicaș -, Gobineau întreprinde o călătorie în Rusia și Turcia, împreună cu prietenul său, împăratul dom Pedro al II-lea al Braziliei. În același an, la Roma, îl cunoaște pe Richard Wagner, asupra căruia va exercita o anume influență, în măsura în care gândirea lui Gobineau reflecta o gândire germanică. Wagner preia de la Gobineau teoria asupra inegalității dintre rase, precum și ideea că omenirea va fi regenerată prin alianța dintre artă și religie. La 3 iunie 1881, Wagner îi va dedica lui Gobineau (căruia îi germanizează numele în forma Gowinhof), operele sale complete”.
Moartea de pe peronul gării
Cele din urmă comentarii: „După moartea lui Gobineau, wagnero-gobinienii germani, îndeosebi Schemann și Kretzer, vor publica traduceri, ediții, biografii și comentarii, ajungându-se, în 1894, la fondarea «Societății Gobineau» (Gobineau-Vereinigung), care va număra și câțiva membri francezi: pe Paul Bourget, Edouard Schuré, Albert Sorel. În ultimii ani ai vieții, Gobineau va continua să scrie opere ce reconfirmă nostalgia lui pentru Evul Mediu: în 1878, publică Histoire d’Ottar Jarl (Povestea lui Ottar Jarl), iar în 1881 termină poemul Amadis (publicat postum, în 1887). Călătorește mult, între Franța, Germania și Italia, iar moartea îl surprinde, la 13 octombrie 1882, pe peronul gării din Torino. Secretul și explicația creației literare a lui Gobineau - multă vreme și pe nedrept ocultată de trista posteritate a Eseului asupra inegalității - pot fi găsite într-o mărturisire pe care scriitorul i-o făcea împăratului Braziliei în 1878; opera însemna pentru el un refuz și un refugiu: «Nu sunt curios să privesc în afara firii mele, iar Maiestatea Voastră știe că, la mine, subiectivitatea întrece obiectivitatea»”.
Opere marca Gobineau
Le Prisonnier chanceux (1846); Ternove (1847); Nicolas Belavoir (1847); Mademoi selle Irnois (1847); L’Abbaye de Typhaines (1848); Essai sur l’inégalité des races humaines (1853, 1855); Trois Ans en Asie, de 1855 à 1858 (1859); Traité des écritures cunéiformes (1864); Les Religions et les philosophies dans l’Asie centrale (1865); Histoire des Perses (1869); Souvenirs de voyage (1872); Les Pléiades (1874); Nouvelles asiatiques (1876); Amadis (1876); La Renaissance (1877); Histoire d’Ottar Jarl, pirate normand (1879). Postume: Adélaïde (1913).
143 de ani s-au împlinit în 13 octombrie 2025 de la moartea scriitorului Arthur Gobineau.
Răstălmăcirea Eseului asupra inegalității dintre rasele umane (Essai sur l’inégalité des races humaines) avea să facă din Gobineau un precursor al nazismului, estompând cu totul meritele literare ale unuia dintre maeștrii nuvelei franceze.
„Ideea de rasă nu-i este proprie lui Gobineau; ea «plutea în aer» la jumătatea secolului al XIX-lea. Pentru Gobineau, amestecul dintre rase stă la originea decăderii omenirii”, Laurențiu Zoicaș, biograf
„La Rio de Janeiro, unde este trimis ca ambasador în 1869, Gobineau scrie povestirea Adélaïde care, prin profunzimea și spectaculozitatea analizei psihologice, este considerată de exegeți capodopera nuvelisticii sale”, Laurențiu Zoicaș, cercetător
Citește pe Antena3.ro
