Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Primul mariaj a fost însă cel cu profesorul și traducătorul italian Umberto Cianciolo, apropiat al Cercului Literar de la Sibiu și repatriat în 1949, după ruperea legăturilor cu Occidentul ale regimului „democrat popular”. Să evidențiem însă povestea ravisantei Margarita (alintată Eta)
„Eta Caranica provenea dintr-o familie aromână titrată: nepoată maternă a lingvistului Teodor Capidan și a pictorului Pericle Capidan, soră a poetului Nicu Caranica ajuns, după 1945, în emigrația legionară pariziană. A fost prezența feminină cea mai marcantă a Cercului sibian. Frumusețea ei meridional-aristocratică era concurată de o vastă cultură clasică și de o calitate intelectuală puțin obișnuită. Asistentă universitară la Cluj, apropiată de Lucian Blaga, Eta devine, în anii ’50, bibliotecară la Institutul de Arte Plastice, cercetătoare la Institutul de Lingvistică al Academiei și profesoară la Conservatorul «Gh. Dima»”, semnala criticul și istoricul literar Paul Cernat.
Petrarca, Castiglione, Leopardi, Cesare Pavese...
În continuare, urmând semnele indicatoare ale distinsului profesor bucureștean: „Cariera de excepțională italienistă și traducătoare din literatura italiană începe în 1957 prin traducerea «Decameronului» și culminează în 1965 prin (după pionieratul meritoriu al lui George Coșbuc) cea mai bună traducere românească din «Divina Comedie» a lui Dante Alighieri, cu note laborioase, păstrarea metricii originale și o armonie compatibilă cu originalul. Eta a tradus, de asemenea, din Petrarca, Michelangelo și Castiglione, din Leopardi, dar și din modernii Alberto Moravia, Cesare Pavese, Elio Vitorini. O antologie de referință din lirica italiană a secolelor XIII-XIX îi apare în 1980. Va primi, pentru activitatea ei unanim prețuită, mai multe premii italiene (și românești) prestigioase”.
Ultima suflare, în brațele soțului (medic)
Eta Boieriu n-a fost numai o fabuloasă tălmăcitoare din italiană. A scris ea însăși versuri (fine): „Ca poetă (baladescă) - menționa Paul Cernat -, s-a ilustrat editorial târziu, după 1970. Volumele Ce vânăt crâng (1971), Dezordine de umbre (1973), Risipă de iubire (1976) și Miere de întuneric (1980), cărora li se vor adăuga, postum, culegerile La capătul meu de înserare (1985) și Din pragul frigului statornic (1999), pun în undă o lirică de sentimentalitate rafinată și elevație spirituală. O poezie subtilă, neoclasică în formă dar modernă ca sensibilitate, compatibilă nu doar cu colegi gen Doinaș sau Dominic Stanca, ci și cu cea a (pe atunci) tinerilor echinoxiști Adrian Popescu, Ion Mircea, sau cu meditațiile livrești ale unor Alexandru Miran sau Sorin Mărculescu”. Ultima acuarelă: „Potrivit relatării din jurnalul lui Mircea Zaciu, Eta Boeriu a murit de cord pe 12 noiembrie 1984, la Cluj, lângă soțul ei - în mod ironic, un reputat cardiolog: I. N. Boieriu”.
Amintiri în ramă cu aristocrata comunismului românesc
Eta Boeriu era o prezență electrizantă în peisajul cultural european, și nu doar grație feminității delicate, ci și a erudiției dovedite. „Nu pot uita bucuria de a o însoți pe distinsa italienistă la un Festival internațional de Poezie în Sicilia, 1984, la Mazara del Vallo, alături de Ioan Alexandru, Jorje Justo Padron, Ana Blandiana, Al. Căprariu și alții, festival numit Poezia înfrățirii între popoarele Mediteranei, organizat de azi uitatul poet Rolando Certa. Îmi amintesc din acei ani și figura de bătrân lup de mare cu șapcă și pipă fumegând a francezului Guillèvic… Eminentei italieniste, care tradusese un consistent florilegiu Trinacria. Poezia italiană modernă, i se decerna atunci un valoros premiu, Medalia de aur. Premiul sicilian se adăuga firesc altor lauri, răsplătind devotamentul ei pentru cultura italiană. Ținuta sa și discursul de mulțumire, rostit într-o italiană nuanțată, a entuziasmat asistența. Eta Boeriu nu numai că impresionase juriul, dar a fost admirată și aplaudată de oficialitățile și participanții la colocvii sau recitaluri”, rememora scriitorul Adrian Popescu într-un crochiu închinat Etei în revista România literară (nr. 12, 2021).
Reverențe demult apuse
„La cei zece ani de la înființarea revistei «Echinox», considerată ca program estetic afin cerchiștilor («o posibilă înrudire ca de la părinte la urmaș», C. Regman) - mai nota Adrian Popescu -, ea strălucea în mijlocul colegilor ei de generație. Sosiți pe speze proprii de la București, Cornel Regman, jovial, Ion Negoițescu, misterios, Șt. Aug. Doinaș, solemn, refăceau peste decenii grele o parte din componența Cercului Literar, onorat în ambianța sărbătorească a Filologiei clujene. Eta Boeriu era în elementul ei printre congeneri și prieteni de o viață. În aerul, vreau să spun, al culturii și civilității europene, iar modul cum i se adresau echinoxiștii păstra o reminiscență din Curteanul lui Baldassare Castiglione. Un omagiu renascentist în plin regim comunist”. O reverență și pentru literată: „Poezia Etei Boeriu a fost oarecum umbrită de traducerile sale din Dante sau Boccaccio, din lirica veche italiană sau Leopardi. «A stat sub prestigiul excepționalelor sale traduceri» cum spune Doina Rad, prefațând recenta selecție de poezie originală. Lirismul ei dens, de o nobilă discreție, a cristalizat într-o versificație clasică impecabilă. Sub endecasilabul dantesc pulsează un tragism autentic”.
„Clasicizarea senzualității”
În loc de final: „Sunetul profund sau «clasicizarea senzualității» (Doina Rad) contrastau în 1971, când îi apare volumul Ce vânăt crâng cu poeziile generației șaizeciste. Era clar că Eta Boeriu făcea parte din altă lume («o aristocrată a acelei vremi» - Petru Poantă) prin formație intelectuală și idealuri euphorioniste, peste care istoria trecuse, lăsând urme, cicatrici dureroase… Poate Al. Philipide să-i semene, prin stilul grav, poetei cu strămoși iluștri ca pictorul Pericle Capidan și etnologul Theodor Capidan, din partea mamei?.
O vibrație lirică tulburătoare
Lăsăm, mai jos, un poem ce poartă pecetea Etei Boeriu, pecete subțire, inconfundabilă.
Există un ceas
Există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte,
când solzii desprinşi de cuţite
cresc iarăşi pe trupul de peşte,
când penele smulse din păsări
se-ntorc să se-nfigă sub piele
şi pielea de şerpi lepădată
se strânge la loc în inele,
când floarea tăiată de coasă
din nou se ridică pe lujer
şi laptele muls, din pahare
se-ntoarce acasă în uger,
când scoica pe mal izgonită
mai soarbe o gură de spumă
şi râma turtită de roată
se umflă din nou pe sub humă,
când sucul ciorchinei stâlcite
se-ntoarce în boaba de struguri
şi frunza strivită-n picioare
se urcă la loc printre muguri,
când puii de păsări din gheare
de şoimi se întorc în găoace
şi scoarţa de pomi jupuită
pe trunchiul mâhnit se reface,
când ţipătul prăzii-ncolţite
pe loc se preschimbă în cântec
şi mieii străpunşi de junghere
se-ntorc la căldura din pântec,
când însăşi otrava din guşa
de şerpi veninoşi se-ndulceşte,
există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte.
Tripleta
Absolventă a Facultății de Filologie și Filosofie din Cluj-Sibiu (1941-1945), poeta Eta Boeriu a fost recompensată de trei ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, în anii 1966, 1974, 1980.
100 de ani s-au împlinit pe 23 februarie 2023 de la nașterea poetei și traducătoarei Eta Caranica/ Boeriu
Frumusețea ei meridional-aristocratică era concurată de o vastă cultură clasică și de o calitate intelectuală puțin obișnuită, Paul Cernat, critic literar
1970 a fost anul în care Eta Boeriu a fost recompensată cu Medalia orașului Florența pentru traducerea magistrală a „Divinei comedii” în limba română
Tatăl Etei, Ion Caranica, compozitor și dirijor, a avut și un fiu, Nicu Caranica, stabilit în Italia, apoi la Paris, universitar la Padova (la catedra lui Ramiro Ortiz), poet, eseist (studii despre Baudelaire)
