Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lumina în universul eminescian o poartă și de data aceasta criticul și istoricul literar Paul Cernat.
1. Alienarea modernă proiectată în oglinda Antichității latine
Două dintre cele mai intense și mai moderne poeme eminesciene sunt tributare latinității clasice: „Odă (în metru antic)” și „Trecut-au anii...” (replică la „eheu fugaces... labuntur anni” din oda lui Horațiu). Două texte perfecte, inclusiv pentru un cititor exigent de azi. Ai zice că autorul „Rugăciunii unui dac” își proiectează cel mai bine alienarea modernă în limpezimile Antichității latine. În ambele cazuri, primul și ultimul vers sunt uluitoare: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;//Ca să pot muri liniștit, pe mine/Mie redă-mă!”. Și: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri//Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!”. Primul text era poemul eminescian favorit al lui Ion Barbu și Nichita Stănescu. Celălalt - al lui Bacovia.
2. „Cea mai specială scenă de sex (metafizic) din literatura română”
Într-un cunoscut studiu despre „fantasmele erosului la Eminescu”, I. P. Culianu discuta erudit chestiunea „voyeurismului” din Luceafărul, funcția „privirii” ș.a. La o relectură mai atentă a poemului, mi s-a părut însă că e ceva mai mult de-atât acolo. Scena întâlnirii între Luceafăr și fata „din rude mari, împărătești” se traduce și printr-o concupiscență. Contactul fizic dintre Hyperion și corpul fetei are loc prin intermediul luminii stelare a celui dintâi, fără corp, dar cu corpusculi și unde: „Și pas cu pas pe urma ei/Alunecă-n odaie,/Țesînd cu recile-i scîntei/O mreajă de văpaie.//Și cînd în pat se-ntinde drept/Copila să se culce,/I-atinge mîinile pe piept,/I-nchide geana dulce;//Și din oglindă luminiș/Pe trupu-i se revarsă,/Pe ochii mari, bătînd închiși/Pe fața ei întoarsă”. Are loc chiar și o penetrare fantasmatică, în vis, „în suflet și în gînd” - la inițiativa fetei care, aflată pe teren propriu, conduce jocul: „Ea îl privea cu un surîs,/El tremura-n oglindă,/Căci o urma adînc în vis/De suflet să se prindă.//Iar ea vorbind cu el în somn,/Oftînd din greu suspină/– „O, dulce-al nopții mele domn,/De ce nu vii tu? Vină!//Cobori în jos, luceafăr blînd,/Alunecînd pe-o rază,/Pătrunde-n casă și în gînd/Și viața-mi luminează!”. E de mirare cum comentatorii fără număr ai lui Eminescu (inclusiv Culianu!) au trecut așa ușor peste senzualitatea paroxistică a contactului „transuman” dintre cele două entități (umană, respectiv astrală). E, probabil, cea mai „specială” scenă de sex (metafizic) din literatura română. Iar când Hyperion, aflat pe punctul de a renunța la privilegii („căderea” sa nu e un semn al trufiei, ca la Lucifer, ci al umilinței, pentru că fata nu vrea să-l urmeze ca „mireasă” nici în cer, nici în mare!) ia trup uman, el apare ca „mort frumos cu ochii vii”. Din nou, doar privirea e vie și erotică („privirea ta mă arde”, zice fata). Insuficient totuși pentru o făptură terestră și deloc necrofilă, care nu trăiește doar în vis și pentru care „idealul aspirațional” de puberă care-și descoperă fantasmatic sexualitatea nu rezistă în fața ofertei terestrului și vicleanului copil de casă... Altminteri, și Hyperion, și fata erau de familie bună, copii de împărați din lumi incompatibile.
3. Venin baudelairian
Citește pe Antena3.ro
Mi se pare simptomatic faptul că un patriarhalist conservator precum conu Nae, eroul lui I. Al. Brătescu-Voinești din povestirea „Inimă de tată”, simțea nevoia pe la 1900 să-și trezească la realitate fiul (pe Mișu) care, întors din străinătate, se lăsa bântuit de gânduri negre, izolându-se cu „argumentul” versurilor eminesciene din „Mortua est!” („A fi? Nebunie tristă și goală;/ Urechea te minte și ochiul te-nșală”) și al reflecțiilor lui Schopenhauer despre sinucidere, copiate de tânăr într-un caiet personal: „Mișule, fătul tatei, lasă cărțile alea că nu sunt bune, ascultă-mă pe mine, nu sunt bune. Cartea va să fie omului prieten, nu dușman. Din carte va să învețe omul - cum zice Miron Costin, cronicarul, în predoslovia lui - să cunoască pe Dumnezeu și laude să-i aducă pentru toate ale lui cătră noi bunătăți. (...) Prieten, nu dușman și cărțile aste îți sunt dușmani, dacă-ți sădesc și fac să-ți încolțească în minte gînduri pizmașe ca alea care le-am citit adineauri scrise cu mîna ta, slova ta, dușmani dacă ponegresc bunătatea lui Dumnezeu și frumusețea lumii clădită de dînsul. Uită-te și vindecă-te!”. „Duiosul povestitor” confirmă astfel nu doar ideile detractorilor din epocă privind „literatura bolnavă” a lui Eminescu, ci și potențialul ei de contagiozitate virală, care i-a otrăvit cu venin baudelairian și pe simboliștii noștri. Cât despre Baudelaire, se știe că primele traduceri în românește din poemele lui, datorate junimistului Vasile Pogor, au apărut în același număr în care Eminescu redebuta la „Convorbiri literare” în 1870.
4. Din ochi în ochi
Copil fiind, Tudor Arghezi l-a văzut pe stradă pe Mihai Eminescu. Își amintește: „Mă numesc unul din oamenii în viață care l-au văzut pe Eminescu în carne și oase. L-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”, a spus cineva, cu un glas pe care-l țiu minte”.
În 1977, într-un interviu, Nichita Stănescu își amintește: „Arghezi povestea că fiind copil l-a văzut [pe Eminescu] pe Calea Victoriei trecând în absentă visare. Arghezi era copil şi ce face un copil? Un copil se uită cu ochii lui de copil, curioşi, în ochii tuturor. Tânăr fiind, m-am uitat cu ochii curioşi şi înfioraţi de emoţie în ochii ascuţiţi de inteligenţă şi de sarcasm ai lui Arghezi. Iată cât e de apropiat Eminescu de noi! Ochii mei s-au uitat în ochii lui Arghezi, care s-au uitat în ochii lui Eminescu. Cum spun unii anatomiști, ochiul este partea cea mai expusă a creierului. E ca și cum m-aș fi uitat în versurile lui când m-am uitat în ochii lui Arghezi.”
5. Miros de pușcărie
La final, un fragment dintr-un articol al jurnalistului Mihai Eminescu („Timpul”), o radiografie ce nu și-a pierdut, din păcate, actualitatea.
De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politicește sus și economicește jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din București; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, și că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători și de administratori în România sunt tovarăși de câștig ca bandiţii de codru.
Dacă cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul și totuși nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat și se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar. Nu există alt izvor de avuție decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă și fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva. Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele și averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-și petrece viaţa la pușcărie.
Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentințe judecătorești. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheșeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuși cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiș a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanţi ai voinţei legale și sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia și Camorra, care miroase de departe a pușcărie.
136 de ani s-au împlinit în 15 iunie 2025 de la moartea lui Mihai Eminescu.
39 de ani (neîmpliniți) avea Eminescu în clipa morții.
„Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele și averea unei generaţii”, Mihai Eminescu
„Două dintre cele mai intense și mai moderne poeme eminesciene sunt tributare latinității clasice: Odă (în metru antic) și Trecut-au anii. Două texte perfecte, inclusiv pentru un cititor exigent de azi”, Paul Cernat, critic literar
„Mă numesc unul din oamenii în viață care l-au văzut pe Eminescu în carne și oase. L-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos”, Tudor Arghezi
