Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La sfârşitul anului trecut a apărut o nouă carte dedicată celui mai mare poet rock din toate timpurile. Intitulat “Hollywood Foto-Rhetoric The Lost Manuscript”, volumul conţine fotografiile realizate de Barry Feinstein în anii ’60 şi “explicate” în versuri de Bob Dylan.
În plus, două personalităţi ale culturii americane, scriitorul Luc Sante şi poetul Billy Collins, comentează, pentru Times, colaborarea celor doi mari artişti.
Când fotoreporterul Barry Feinstein şi-a făcut ordine printre fotografiile realizate la Hollywood a găsit între ele un manuscris. Acesta conţinea poeziile pe care un prieten le scrisese ca un comentariu la fotografiile sale acum 40 de ani. Acel prieten era nimeni altul decât Bob Dylan.
Scriitorul Luc Sante analizează relaţia dintre Dylan şi fotoreporterul Feinstein, precum şi manuscrisul “pierdut”.
ACCIDENT LA WOODSTOCK
În 1966, de la începutul lunii februarie, Bob Dylan a cântat
în 43 de concerte, din Kentucky şi până în Australia,
trecând prin Europa. În cea mai mare parte el a fost acompaniat de formaţia The
Hawks şi unul dintre cele mai reuşite concerte a fost cel de la 17 mai, de la
Free Trade Hall, din Manchester,
înregistrarea acelui concert fiind identificată eronat drept concertul de la
Royal Albert Hall. În aceeaşi lună, când i-a apărut discul Blonde on Blonde,
Dylan îşi programase încă 64 de concerte până la sfârşitul anului, dar la 29
iulie 1966 a suferit un accident de motocicletă (la Woodstock, New York), care
l-a scos “pe tuşă” o bună perioadă de timp. Deşi iniţial se zvonise că Dylan a
fost rănit serios şi accidentul i-a pus în pericol viaţa, ulterior s-a aflat că
accidentul i-ar fi salvat, de fapt, viaţa. Asta pentru că, la momentul
accidentului, Dylan era într-o stare avansată de extenuare. Barry Feinstein a
fotografiat turneul european din 1966, realizând imagini de neuitat: Dylan cântând
cu copii pe străzile din Liverpool; mergând ţanţoş pe scena din Paris în costumul
său vânătoresc şi cu un uriaş steag american în spate; purtând ochelari negri
pe bancheta din spate a unei limuzine ale cărei ferestre sunt acoperite de feţele
lipite ale fanilor care vor să vadă înăuntru. În urmă cu ceva timp, Feinstein făcuse
un portret impresionant al tânărului furios pentru coperta lui The Times They
Are A-Changin’. Feinstein lucrase anterior suficient de mult
pentru reviste, fusese fotograf de platou la câteva filme, iar anul următor va
fi cel care va realiza imaginea pentru filmul Monterey Pop.
VALUL DE SCHIMBĂRI
Cândva, în cursul anului 1964, Dylan a scris o serie de 23
de poezii inspirate de fotografiile hollywoodiene ale lui Feinstein, din colecţia
excepţională de imagini luate la începutul anilor ’60. Deşi fotografiile au
fost făcute pentru ilustrarea unor materiale diferite şi în contexte diferite,
ele au o coerenţă remarcabilă de stil şi o temă clar identificabilă: stingerea
vechiului Hollywood.
Sistemul studiourilor de film şi tot ceea ce implica acesta, industria care
crease filmele de la începutul anilor ’20 şi până la acel moment ajunseseră, în
sfârşit, la final. Era un subiect la care, în mod clar, şi Dylan vibra, el jucând
un rol important în valul de schimbări care era pe cale să răstoarne “vechea
gardă”. În acelaşi timp, în Chronicles, el a scris următoarele despre 1941,
anul său de naştere: “Dacă erai născut cam în acea perioadă, trăiai şi erai viu
pe atunci, puteai simţi cum vechiul pleca şi începea noul. Era ca şi cum ceasul
ar fi fost pus din nou la momentul care desparte anii dinainte de naşterea lui
Christos de Anno Domini. Toţi cei născuţi în vremea mea făceau parte din ambele
lumi”.
IMAGINI FOTOGRAFICE
Şi, bineînţeles, Dylan “purta” Hollywoodul în sine mai mult,
poate, decât colegii de generaţie obişnuiţi. Şi în fotografiile făcute în
timpul turneului din 1966 îi simţi pe Dylan şi Feinstein conlucrând pentru a
face un spectacol potrivit pentru marele ecran, fie el şi din imagini
fotografice, doar parţial premeditate. Aşa că nu este surprinzător că Dylan a ştiut
foarte bine “ce să facă” din fotografiile de la înmormântarea lui Gary Cooper; şi
de la locuinţa lui Marilyn Monroe, în ziua morţii ei; şi a lui Marlon Brando,
flancat de rasişti atunci când mărşăluia în sprijinul dreptului egal la locuinţe
pentru minoritari; ca şi din fotografiile agenţilor care distribuie roluri artiştilor;
şi ale rafturilor din garderobe; şi ale vânzătorilor ambulanţi de hărţi ce
marchează casele celebrităţilor; şi ale birourilor de şomaj; şi ale
studiourilor Hal Roach, destinate demolării. El a putut să populeze tot acest
peisaj de la un capăt la celălalt. Iar poeziile nu sunt deloc descriptive, ci
apar din fotografii, ca şi când imaginile înseşi ar vorbi. Din când în când,
vin ecouri ale cântecelor lui Dylan: “Atinge-mă, este în regulă, nu contează,
este dovedit din plin şi de faptul că eu însumi nu mă aflu, cu adevărat, aici”.
În mare, totuşi, “vocea” sună mai apropiată de cea din The Times They Are
A-Changin’ şi Another Side of Bob Dylan.
Şi aici, ca şi acolo, versurile sunt sărace, ritmurile abrupte, limba folosită
telegrafic, rar şi cu abrevieri, situaţiile sunt cacofonice şi, ca în vis,
revenirile sunt frecvente şi iuţi. Există lamentări, plângeri, vorbe de duh,
reprezentări dramatizate ale istoriei familiei, parabole, scenarii de coşmar şi
o mulţime de epitafuri seci.
PREMIUL “TOM PAINE”
Unicul element autobiografic este la urmă. Aparent inspirat
de fotografiile care îl reprezentau pe William Wyler luând Oscarul pentru Ben
Hur (1959), Dylan comentează ceea ce s-a întâmplat la 13 decembrie 1963, atunci
când a primit Premiul “Tom Paine” oferit de Comisia de urgenţă pentru libertăţi
civile. Prezentându-se fără o cuvântare pregătită dinainte, a omis să respecte
protocolul demnitarilor liberali din încăpere, jignindu-i în mod special atunci când a spus următoarele:
“Trebuie să fiu sincer şi să recunosc că bărbatul care l-a împuşcat pe preşedintele Kennedy, Lee Oswald, nu ştiu exact unde şi ce credea el că face, dar trebuie să admit cu sinceritate că şi eu m-am recunoscut parţial în el”. Publicul l-a fluierat, iar unii dintre cei prezenţi au rupt, pentru totdeauna, relaţiile cu Dylan. Este clar că Hollywood Foto-Rhetoric (Retorica foto hollywoodiană) nu este doar produsul colaborării a doi mari artişti, ci şi suprapunerea a două trenuri în coliziune: prăbuşirea vechiului sistem de la Hollywood şi dezamăgirea ulterioară a lui Dylan în ceea ce priveşte lumea celebrităţilor. Asta nu vrea să însemne că viziunea este sumbră. Dimpotrivă, Dylan poate extrage umorul şi fantezia, ca şi moartea şi urâţenia. Dar la acel moment el putea deja să aprecieze din interior în ce constă Hollywood-ul, văzut ca un sistem ce are nevoie să aplice un cod al manierelor la fel de complicat ca la Curtea Chinei.
PĂRERILE PROFESORULUI
Iată câteva păreri ale poetului şi profesorului universitar
Billy Collins: “De fiecare dată când vine vorba dacă versurile muzicii rock pot
fi considerate poezie, îmi supun studenţii unui test simplu şi nemilos. Cereţi
tuturor muzicienilor să părăsească scena şi să îşi ia instrumentele cu ei şi...
lăsaţi interpretul vocal să stea singur în faţa microfonului şi să citească
versurile de pe bucata de hârtie pe care o ţine în mână. Ceea ce veţi auzi nu
poate lăsa decât o singură impresie: textul unui cântec, în aproape toate
cazurile, nu este poezie, ci text de cântec. Unele texte sunt bune – A Whiter
Shade of Pale (Procol Harum – n.r.), altele nu sunt chiar atât de bune – Hats
Off to Larry (Del Shannon), dar alte versuri, precum «Come on, baby, light my
fire» (The Doors), repetate de multe
ori, nu rezistă prin ele însele şi nici nu au fost gândite să funcţioneze
astfel. Desigur, vine apoi vremea să menţionez cele câteva excepţii de la regulă,
şi primul loc, în acea scurtă listă de autori de cântece - poeţi, este rezervat
permanent lui Bob Dylan... De altfel, «Hollywood Foto-Rhetoric» ne oferă o
viziune neobişnuită a talentului literar al lui Dylan. Poeziile ar trebui să
«sune familiar», deoarece sunt sensibil asemănătoare cu textele cântecelor lui”.
Imagini şi poeme regăsite
Celebrul fotograf specializat în rock’n’roll, Barry Feinstein, a declarat, în cadrul unui interviu, că despre manuscrisul lui Bob Dylan, toţi, cu excepţia sa, îl credeau pierdut.
Versurile erau atât de vechi încât, atunci când Fenstein i-a spus lui Dylan despre descoperirea sa, cel din urmă a mărturisit că şi uitase că le-a scris. Dar, după ce au zăcut uitate timp de 40 de ani, textile şi fotografiile au fost publicate în cadrul unei colecţii intitulate “Hollywood Foto – Rhetoric: The Lost Manuscript” (“Foto Retrospectivă Hollywood: Manuscrisul Pierdut”). Acesta pare a fi ultimul fascicul din ultima capodoperă a lui Dylan, o lucrare ce pare a nu se mai sfârşi, care cuprinde o autobiografie apreciată de critici şi o colecţie de schiţe artistice realizate de artist, intitulată “Bob Dylan: The Drawn Blank Series” (“Bob Dylan: Seria Spaţiului Infinit”).
75 DE FOTOGRAFII ŞI 23 DE POEME
Noul volum, publicat de “Simon & Schuster”, include
peste 75 de fotografii realizate de Feinstein şi 23 dintre poemele în proză ce
aparţin lui Dylan, fiecare dintre acestea din urmă fiind marcată, în ordine
alfabetică, pentru a corespunde unei fotografii. Lucrarea descrie o perioadă
din anii ’60 în care Feinstein era un tânăr de 20 şi ceva de ani, un fel de “om
bun la toate” în cadrul unui studiou cinematografic. Barry a mărturisit că,
ajuns la Hollywood nerăbdător să intre în “branşă”, a obţinut o slujbă, lucrând pentru Harry Cohn,
legendarul şi intransigentul preşedinte
al Studiourilor “Columbia Pictures”. Barry îşi aminteşte că, atunci, locuia la Hollywood, lucra în
cadrul Studiourilor şi considera drept o “iniţiativă gazetărească inedită”
realizarea unor fotografii care nu erau atât de “luminoase”. Feinstein consideră
că acestea ilustrau, într-un fel, “partea întunecată” a atmosferei strălucitoare
de la Hollywood.
DOCUMENTARE
Feinstein obişnuia să hoinărească pe platourile de filmare
realizând instantanee inedite din culise sau din cabinele actorilor,
fotografiind Hollywoodul şi împrejurimile acestuia, în timpul plimbărilor cu maşina,
fiind însoţit în permanenţă de aparatul de fotografiat. Rezultatul “escapadelor”
sale îl constituie o colecţie de imagini, uneori triste, alteori, melancolice,
ce ilustrează trepiede pentru aparatele de filmat şi decoruri
construite la marginea drumului, starlete cu bustul gol, sau manechine cărora
le lipseau capetele. Într-o fotografie, o femeie, pozată de la gleznă în jos,
stătea ghemuită peste amprenta Sophiei Loren de la Teatrul Grauman, o mână
impregnată în ciment. Într-o altă fotografie, este prezentat un loc de parcare
de la “20-th Century Fox”, al cărui propietar se autointitulase “Talent”.
VERSURI PLINE DE SPIRIT
După aranjarea fotografiilor, Feinstein s-a gândit la Dylan,
pe care îl cunoscuse anterior, şi l-a întrebat, mai în glumă, mai în serios,
dacă nu dorea să vină şi să scrie câteva texte legate de fotografii. Surprinzător,
Bob, pe atunci un tânăr de 20 şi ceva de ani, a acceptat propunerea, a venit la
Hollywood, a
analizat cu atenţie instantaneele şi a scris propriile texte inspirate de
acestea. Niciunul dintre personajele amintite în carte nu îşi poate aminti când
a scris Dylan poemele respective, ale căror versuri deşi par cam “împrăştiate” şi
“jucăuşe”, sunt, în esenţă, pline de spirit. Cei doi au colaborat în repetate rânduri,
de la coperta albumului “The Times They Are A- Changin” până la alte zeci şi
zeci de fotografii făcute lui Dylan de-a lungul anilor.
Foto: Simon&Shuster/Afp/Mediafax