Boris Berezovski, între mister şi Cosmos

Boris Berezovski e pianist. Şi eu sunt îndrăgostită de el. Cu ani în urmă, la una dintre ediţiile Festivalului Enescu, am venit acasă la miezul nopţii, năucită şi tulburată. Văzusem, ascultasem tot ce se putea de la 11 dimineaţă, era una dintre rarele zile în care n-aveam trei lucruri îngrămădite la aceeaşi oră. Mă aşezasem înfotoliu, să dormitez, cred! Când a sunat prietena mea Hrisanta Marin, din Italia.

I-am povestit ce minunăţii sunt la festival şi i-am spus şi că nu mă mai duc la recitalul de la ora 12:00. Era un pianist- Boris Berezovski.

“Imediat, aşa cum eşti, în papuci şi halat treci strada (eu stau foarte aproape de Ateneul Roman) şi te duci la concert!”, mi-a comandat ea dur. Ca în transă, am alunecat în sala Ateneului şi l-am întâlnit pe Berezovski. Cântă ca un Dumnezeu.

De atunci, îl vânez pe “Mezzo” şi măcar o dată pe săptămână îl întâlnesc. El cântă şi eu topită îl ascult. Are mâinile mari că nişte lopeţi şi totuşi delicate, degetele sunt extrem de fine şi se mişcă neomeneşte, aleargă, zboară...

E confundat, sau oricum un minut se creează o confuzie pentru că are acelaşi nume cu miliardarul de ultimă oră, cel cu diamantele cât pumnul în buzunar, pe care-l cheamă tot Boris Berezovski. Concertul anunţat era plin de bucăţi muzicale foarte cunoscute – şlagăre, ca să le numesc aşa! Eram mirată. De ce? Dar după ce a cântat versiunea lui extrem de originală, am înţeles. Parcă erau piese pe care le ascultăm pentru prima oară. Se făcea dreptate. Porţiunile cântate şi de Claiderman şi de muzică uşoară erau revoltate. Şi el a cântat cu această revoltă şi cu prospeţimea lui iniţială. A fost magnific.

“Am ales cele mai bune piese pentru un public pe care-l iubesc. Nu sunt pentru prima dată în România. Aştept ca publicul să fie cucerit de ceea ce se cântă.”

Oricum Boris Berezovski deţine controlul asupra pianului, face din el ce vrea, e ca un act de iubire, e ca o partidă de amor frenetic.

Ca o abandonare pasională, are o delicateţe de îndrăgostit, mângâie şi loveşte totodată clapele pianului cu abilităţi ce-i permit schimbări bruşte, uimitoare, care te uluiesc. Când cântă el Schumann, Rachmaninov, Chopin, Ravel, Brahms, Liszt, auditoriul lui trăieşte clipa unică şi lumea întreaga e mai frumoasă.

E rus. E născut la Moscova. Acolo a făcut Conservatorul şi s-a făcut cunoscut printr-o virtuozitate deosebită de la început.

A primit nenumărate premii de la Diapason d'Or până la Medalia de aur a Concursului Internaţional Ceaikovski.. Dar ce rost are să le înşiri aici!? Mai bine mărturisesc relaţia estetică pe care o are acest pianist cu sala! E mistic. E o întâlnire cu supranaturalul, căci degetele lui aleargând pe clape scot sunete dumnezeieşti.

Uneori e un uragan în formare, alteori dulce sau cu un umor sec – şi totul îţi aduce ţie, spectator, simţurile în prim plan.

A fost numit adevăratul succesor al lui Sviatoslav Richter. Reacţia a fost atipică, cum atipic este tot ce face Berezovski.

“Nu sunt urmaşul nimănui. Poate că e cel mai mare, dar pentru mine lucrurile stau altfel.”

Este un vals al lui Chopin, Op. 42, care-i place şi pe care-l cântă într-un fel încât reacţia mea de spectator este un mister al chimiei umane. Cosmosul se înlănţuie cu tine la jumătate de drum.

Concertul de la Bucureşti a fost un cadou pentru noi cei care am reuşit să mergem să-l ascultăm. Pentru el a fost “nu ştiu cum”. Au pleznit coardele în pian, a cântat nervos, dar sublim.

A spus într-un interviu că muzica românească este foarte complicată, că-i place mult folclorul românesc, că un popor cu o astfel de muzică trebuie să fie un popor frumos.

Boris Berezovski are mister şi multe defecte. E prea pasionat, prea talentat, prea multă energie, spune ce nu-i voie să spui şi când a cântat variaţiuni pe o temă de Paganini şi de Brahms, Dumnezeu era în sala.