Concertul Filarmonicii din Viena

Precedata de legenda pe care o reprezinta pentru orice iubitor de muzica, Orchestra Filarmonica din Viena a intrat din nou in vietile noastre, trezindu-ne si de data aceasta uimirea in fata perfectiunii.

Pentru cei care nu stiu, trebuie spus ca Orchestra vieneza ne-a mai vizitat in 1964 sub bagheta fascinanta a lui Herbert von Karajan, cu puritatea si transcendenta unor simfonii de Schubert si Mozart, si cu zece ani in urma, cu Seiji Ozawa, care a daruit unui alt public, alta generatie, incandescenta Salomeei lui Richard Strauss si o surprinzatoarea versiune a Rapsodiei I de Enescu, pe care a inteles-o in toata fibra ei.

De data aceasta ansamblul este condus de Franz Welser-Möst. Venit din orasul lui Mozart, stapan pe o traditie in afara oricarui dubiu, interpretarea data Simfoniei concertante in Mi bemol major pentru vioara, viola si orchestra a fost o adevarata lectie de "cum se canta" Mozart.

Cei doi solisti, tinerii Fanny Clamagirand (vioara) si Antoine Tamestit (viola), au inteles rolul atribuit de Mozart instrumentelor soliste ca exponenti individualizati ai ideilor, mult mai apropiati de concertul modern decat de concerto grosso din care provine genul si care nu era inca uitat in vremea lui Mozart.

Alternanta partenerilor in dialogul solisti-orchestra din partea I se transforma, in Andante, intr-o cantilena larga pentru ca apoi sa se bucure de o expunere solistica de prim plan in final. Sustinuti de un acompaniament fin, foarte prezent si totusi niciodata invadator, cele doua instrumente, bine diferentiate timbral, si-au implinit menirea cu o tehnica impecabila si cu o muzicalitate care i-a impiedecat sa faca excese "solistice" unde nu era cazul.

Cele doua Intermezzo-uri pentru orchestra de coarde de Enescu nu puteau gasi o interpretare mai apropiata de spiritul lor, o sonoritate mai suava si un lirism retinut mai potrivit. Si pentru ca pete sunt si in soare, mi s-a parut ca finalul celei de a doua piese nu a fost in de ajuns de pregatit, venind cam abrupt.

Am citit undeva despre Welser-Möst ca este un excelent specialist al muzicii central europene si, dupa ce am ascultat Simfonia a V-a de Dvorák, m-am convins ca aprecierea este exacta. A fost o lectura poetica, vie, construita, cu planuri sonore clare si grija pentru detalii, s-a cantat relaxat si totusi concentrat la extrem, caci altfel nu se poate atinge aceasta perfectiune.

Sergiu Celibidache spunea odata, caracterizand marile orchestre – si imi amintesc exact termenii: orchestrele ruse au un sound mare, solid stabilit pe zona sunetelor grave, orchestrele franceze sunt "rapide si luminoase", orchestrele americane "foarte tehnice dar nu destul de imaginative", si adauga "nimeni nu are un sunet atat de moale, de rotund, de cald ca vienezii".

Nu stii ce sa admiri mai intai, coardele cu dulceata lor, suflatorii cu sensibilitatea frazarii la lemne, cu echilibrul si dozajul alamurilor, sau omogenitatea perfecta, flexibilitatea frazarii ansamblului etc. Aceasta netezime iti da un sentiment de liniste – intr-o lume atat de perfecta nu se poate intampla nimic rau.