Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul de weekend vă prezintă una dintre cele mai rafinate şi spectaculoase colecţii d emuzică: mari câtăreţi de jazz şi blues. La 17 ianuarie apare Glenn Miller.
“La zeci de ani după moartea sa neaşteptată şi prematură în timpul celui de al Doilea Război Mondial, Glenn Miller este considerat şi astăzi unul dintre principalele personaje-cult ale muzicii. Totuşi, criticii se mai întreabă şi acum cât jazz există efectiv în înregistrările sale.
Muzica lui era axată, în general, pe aranjamente concise şi stricte, care lăsau puţin spaţiu pentru improvizaţie. Mai mult, Miller folosea frecvent un clarinet acordat cu o octavă peste cele trei saxofoane tenor şi includea în repertoriu un amestec de părţi instrumentale şi de părţi vocale, precum şi un număr mare de melodii noi.
Succesul lui Miller s-a datorat firii sale intuitive: a simplificat aranjamentele, ca muzica să fie mai atrăgătoare pentru dansatori, ghicind dorinţa publicului şi dându-i exact ce îşi dorea. Drept rezultat a obţinut multe transmisiuni la radio şi un succes comercial uriaş, cu apariţii live şi cu vânzări record care au depăşit cu mult cele mai optimiste aşteptări ale lui. Cu toate că actorul Jimmy Stewart l-a înfăţişat ca pe un bandleader jovial şi imperturbabil în filmul The Glenn Miller Story, cântăreţul avea faima unui personaj oarecum rigid, cu totul măcinat de succesul grupului său - cu orice preţ. S-a demonstrat însă şi unul dintre cei mai abili oameni de afaceri care a condus vreodată o orchestră de jazz; el a urmat vechea axiomă din show business: “Dă publicului ce îşi doreşte şi va alerga spre tine”. Asemenea multor cântăreţi de jazz care au murit tineri, succesul lui Miller ca bandleader a durat o perioadă destul de scurtă, anume ceva mai mult de trei ani înainte de moartea lui fulgerătoare la vârsta de patruzeci de ani. Cu toate acestea, Miller a lăsat multor tineri pasionaţi de jazz un prim exemplu de big band şi de interes pentru muzica şi pentru aranjamentele sale muzicale care continuă şi astăzi, dacă ar fi să judecăm după numărul de înregistrări reeditate şi după noile descoperiri pe care le-au publicat casele discografice după moartea sa, fără să mai vorbim despre continua cerere de concerte pe care o are încă orchestra care îi poartă numele.
Glenn Miller, al doilea fiu al lui Elmer şi Mattie Lou Miller, s-a născut pe 1 martie 1904 în Clarinda, un orăşel din Iowa, în Vestul Mijlociu al Statelor Unite. După scurt timp, călătorind într-o căruţă cu coviltir după tradiţia Vestului, familia Miller s-a mutat în Tryon, Nebrasca, pe un teren concesionat de stat, şi s-a stabilit într-o căsuţă simplă din chirpici. Mama lui Glenn cânta la orgă, se ocupa de muzică în familie şi a înfiinţat şcoala locală. În 1915 familia Miller s-a transferat la Grant City, Missouri, unde micul Glenn a urmat şcoala elementară. A început şi să lucreze pentru directorul orchestrei locale, John Mosbarger (ca lustragiu în magazinul acestuia de încălţăminte), a primit primul trombon şi foarte curând a început să cânte în orchestră.
(...) Dorindu-şi să devină cântăreţ profesionist, Glenn Miller a lucrat la început cu Senter’s Sentapeeds, o orchestră de dixieland din zonă. În 1922 a intrat în Holly Moyer Orchestra a lui Boulder, în Colorado, şi a câştigat destul cât să îşi poată plăti studiile la Universitatea din Colorado.
În 1923 Miller a început facultatea, însă, de fapt, îşi petrecea mare parte din timp în călătorii pentru a face audiţii şi a cânta oriunde şi în orice moment ar fi avut posibilitatea, în loc să se concentreze pe instruirea sa. După ce a fost picat la trei examene într-un singur semestru, Miller a abandonat universitatea.
Primul lui contract a fost ca trombonist şi aranjor muzical cu normă întreagă al orchestrei Tommy Watkins. Însă Miller nu era mulţumit de progresele sale şi s-a hotărât să se mute în Los Angeles unde, în urma unei audiţii, a obţinut un post în orchestra lui Ben Pollack, baterist cu experienţă mare care avea fler în descoperirea unor cântăreţi promiţători.
Un alt muzician tânăr, un clarinetist încă necunoscut, pe nume Benny Goodman, a devenit colegul de cameră al lui Miller în perioada în care au cântat în orchestră. Goodman a spus pe urmă că aranjamentele lui Miller “lăsau spaţiu improvizaţiilor de jazz, fapt pe care îl apreciam foarte mult”.
În 1928 Glenn s-a mutat la New York, unde a continuat să lucreze cu Pollack; a început să cânte la trombon şi să scrie aranjamentele pentru Red Nichols şi Paul Ash. A organizat şi Smith Ballew Band, în care a fost, în acelaşi timp, cântăreţ la trombon, aranjor şi manager. A ajutat şi la înfiinţarea altor grupuri cu care a făcut şi înregistrări, inclusiv The Dorsey Brothers şi American Band ale compozitorului britanic Ray Noble.
Trombonistul a început să înregistreze cu numele lui în 1935 - deşi nu cu o trupă oficială, ci împrumutându-i pe unii membrii din grupul lui Noble.(...)
Formată în martie 1938, cea de a doua Glenn Miller Orchestra a început curând să bată recordul de public în lung şi în lat pe Costa de Est. La Expoziţia Statului New York care se organiza în Syracuse, orchestra a adunat cea mai mare mulţime de oameni dornici să danseze din istoria oraşului. În seara următoare, a depăşit recordul deţinut până atunci de Guy Lombardo la Hershey Park Ballroom în Pennsylvania.
În 1939, Miller, la fel cum făcuseră Duke Ellington şi Benny Goodman înaintea lui, a profitat de un contract fix (în cazul lui cu Glen Island Casino la New Rochelle, New York) ăntr-un program care se transmitea regulat în direct la radio. Acest fapt i-a dat posibilitatea să atragă atenţia ascultătorilor din întreaga ţară într-un mod greu de imaginat astăzi. Înregistrările lui aveau deja succes la public, erau bine vândute şi apăreau în topurile radiofonice.
“De ce mă judeci ca pe un muzician, John? Singurul lucru care mă interesează este să fac bani.”
(către producătorul John Hammond) - Glenn Miller
Grupul lui de aranjori, printre care Jerry Gray şi Bill Finnegan, erau extrem de abili în crearea unor aranjamente muzicale care îi puteau da lui Miller sound-ul pe care şi-l dorea. Cu toate acestea, Miller a rămas stupefiat când orchestra lui a fost criticată de mai multe ori pentru sound-ul său prea comercial. Atunci i-a explicat lui John Hammond: “Singurul lucru care mă interesează este să fac bani”.
În toamna anului 1939, The Glenn Miller Orchestra a încheiat un contract cu Chesterfield (împreună cu Andrews Sisters) pentru a apărea într-un serial radiofonic care se transmitea de trei ori pe săptămână.
Angajamentul contractual a durat până în primăvara anului 1942, însă formaţia Andrews Sisters a părăsit show-ul în prima jumătate a anului 1940. Având acum un contract avantajos cu Bluebird, Miller a intrat cu regularitate în studioul de înregistrări între 1939 şi 1942 şi a produs o serie întreagă de succese printre care “In the Mood”, “Moonlight Cocktail”, “Chattanooga Choo-Choo”, “(I Got a Gal in) Kalamazoo”, “Tuxedo Junction”, şi “The Woodpecker” şi multe altele.
Chattanooga Choo-Choo a fost primul single care a primit certificare din partea RIAA că a vândut peste un milion de exemplare şi a obţinut oficial un disc de aur.” (fragmente din cartea care însoţeşte albumul)
Ken Dryden
