Timp de 15 ani, Leo­nard Cohen a avut o pauză concertistică. Anul acesta, când Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani, legendarul muzician pleacă într-un nou turneu mondial. Cu acest prilej, ziarul nostru împreună cu Events prezintă un concert extraordinar la Bucureşti.
• VIDEO The Stranger, Suzanne, Famous Blue Raincoat

Timp de 15 ani, Leo­nard Cohen a avut o pauză concertistică. Anul acesta, când Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani, legendarul muzician pleacă într-un nou turneu mondial. Cu acest prilej, ziarul nostru împreună cu Events prezintă un concert extraordinar la Bucureşti.

www.leonardcohen.ro

Prietenul Cohen

de Marius Tucă

Venirea lui Leonard Cohen la Bucureşti este un mare eveniment. Aproape incredibil, dar adevărat. Nu ştiu de ce am sentimentul că vine la noi un prieten, şi nu marele artist. Un prieten tainic, un prieten adevărat, un prieten de care nu ne-am îndoit niciodată, un prieten care a fost de fiecare dată lîngă noi atunci cînd am avut nevoie de el.

Toţi cei care-i ascultă muzica, de un an, de zece sau de douăzeci de ani, ştiu cel mai bine ce înseamnă prietenia lui Leonard Cohen, ce înseamnă muzica lui. Şi mai ales ce înseamnă abandonul fiecăruia dintre noi în cîntecele sale.

Ne-am obişnuit să luăm din muzica şi poezia sa şi balsam, şi venin, şi suferinţă, şi aer, şi energie, fără să ni se ceară vreodată ceva înapoi.

 Uneori spiritul său ne cotrobăie prin suflete ca şi cînd ar fi la el acasă, alteori muzica lui ne pătrunde pînă-n măduva spinării, deseori poezia lui se amestecă dimpreună cu sîngele nostru, otrăvindu-l sau, dimpotrivă, oxigenîndu-l, iar dintotdeauna ne bîntuie visele şi iubirile aidoma amantului sau amantei aşteptat/e de o viaţă şi venind niciodată...

Am văzut viitorul?

de Andrei Bacalu

Din motive asupra cărora aş prefera să nu insist, am fost calificat, începînd din copilărie, drept un om "sucit". Încercarea de a-mi pune în ordine amintirile despre Leonard Cohen, întinse pe patru decenii, m-a convins că membrii familiei mele au avut şi au dreptate. Altfel nu aş putea explica faptul că prima întîlnire am avut-o nu cu muzicianul şi nu cu poetul, ci cu prozatorul. Cele două romane, "Jocul favorit" şi "Frumoşii rataţi", au precedat întîlnirea cu un volum de versuri, "Mirodeniile Pămîntului", dar şi cu "Suzanne", una dintre baladele generaţiei mele.

Fata îmbrăcată în zdrenţe culese de pe tejghelele Armatei Salvării, care te hrăneşte cu ceai şi portocale venite tocmai din China, în timp ce soarele se scurge ca mierea peste biserica din port... Fata despre care ştii că e pe jumătate nebună, dar de care vrei să te apropii fiindcă te-a atins cu mintea ei... Fata cu care ai vrea să călătoreşti orbeşte pînă la locul ei de lîngă docuri. Oare de asta m-a emoţionat pînă la lacrimi o fanfară a acelei armate care se ocupă cu binefacerile, întîlnită pe o stradă ploioasă a unui oraş rareori senin?

Şi de ce nu-mi iese din minte "Ca o pasăre pe o sîrmă", auzită în nu mai ştiu cîte variante (superbă cea a fraţilor Neville, tema filmului difuzat obsesiv de reţelele de cabluri) de la original la disco? Să fie oare esenţială dubla metaforă a libertăţii, fie pasăre pe o sîrmă (sper ca de telegraf), fie beţivul dintr-un cor de la miezul nopţii? Parcă pasărea era liberă pe o ramură sau pur şi simplu era o pasăre a cerului...

Bănuiesc că sunt mai ranchiunos decît credeam, deşi prefer scuza unei memorii bune, dar mi-e imposibil să nu retrăiesc furia stîrnită de "Chelsea Hotel", de pe nefericit intitulatul disc "Piele nouă pentru vechea ceremonie". Nu m-a deranjat conţinutul sexual al textului, nu sunt chiar atît de fals pudibond, ci transparenţa aluziei la relaţia cu Janis Joplin. Scuzele prezentate postum nu m-au mulţumit. Prea tîrziu, la modul absolut.

Nu am reuşit să rezist farmecului misterios al unei alte balade de pe acelaşi disc, "Who by Fire", cu nenumăratele ei aluzii mistice, reluată la nesfîrşit în diverse omagii aduse autorului. Nici măcar nu am încercat să rezist schimbării drastice pe care o reprezintă "I’m Your Man", cu instrumentele electronice făcînd casă bună cu lăuta, mandolina şi vioara lăutărească. La fel cum o traducere din ciclul "Poetul la New York" al lui Federico Garcia Lorca ajunge să se potrivească uimitor cu muzica îmbibată de un romantism uşor alcoholic, uşor de asociat cu tema libertăţii beţivului, din urmă cu vreo 20 de ani.

De pe discul ăsta am aflat şi că dragostea nu are vindecare, şi că toată lumea ştie totul despre toată lumea, şi că nimic nu se poate uita. O vreme îl ascultam în întregime în fiecare zi la întoarcerea de la lucru. Asta pînă cînd m-am surprins cîntînd (nu foarte corect din punct de vedere muzical, auzul meu interior nu se suprapune vocii, din păcate, pentru puţinii ascultători) fragmentele care exprimă antipatia pentru casa de modă a unui personaj anonim, dezamăgirea faţă de ce i s-a întîmplat surorii autorului şi mai ales ordinea cuceririi, întîi Manhattan, mai apoi Berlin.

Nu m-am lăsat condus de "frumuseţea armamentului disponibil" şi nici de "semnul din naştere", dar am "mulţumit pentru obiectele trimise, maimuţa şi vioara de placaj, am exersat în toate nopţile, acum sunt gata", respectînd mai sus-menţionata ordine a cuceririi. Uşor întristat, am cerut să "nu fiu uitat, pe vremuri trăiam pentru muzică, aminteşte-ţi, îţi făceam cumpărăturile, dar e ziua taţilor, şi toţi se simt răniţi". Cucerirea nu îşi va schimba nici de data aceasta ordinea, mai întîi Manhattan, mai apoi Berlin.

A urmat "Viitorul", plin de imagini întunecate, apocaliptice chiar, de invocaţii profetice, de îndemnuri la schimbare, dar şi de regrete pentru trecut. "Am văzut viitorul", ne spune Leonard Cohen, "şi e o crimă". Poate. Pentru el însă, trecutul apropiat este plin de realizări, albumele "Zece cîntece noi" (unde un poem al nemuritorului Cavafy devine "Plecarea Alexandrei"), "Dragă Heather" şi "Alarma albastră", un nou volum de poezii şi desene, "Cartea dorinţelor", dar şi instalarea în American Rock and Roll Hall of Fame.

Calificat drept unul dintre cei mai importanţi autori de muzică şi versuri, rebelul anilor ’60 din secolul trecut, mai mult decît celebru, se pregăteşte de un nou şi mult aşteptat turneu, primul din ultimii 15 ani. Nu ştiu, nimeni nu ştie ce se va mai întîmpla nici cu Manhattanul, nici cu Berlinul. Dar o lume întreagă aşteaptă să fie cucerită. Mi-aş dori să stau la coadă pentru bilete la un concert şi să mă gîndesc la "şirul de oameni care aşteaptă să intre în gară şi îmi aminteşte că şi eu eram cîndva unul dintre ei".

Să încercăm să fim şi noi, ascultătorii, nişte pesimişti plini de umor precum idolul aşteptat? Cel care ne spunea că, "dacă ai nevoie de un doctor, te voi examina centimetru cu centimetru" a găsit, se pare, linia subţire care desparte propunerea deocheată de gluma amăruie. Norocul lui, dar şi al nostru.

Povestea vieţii

"Simt profund norocul enorm de-a fi fost în stare să-mi asigur traiul şi de-a nu fi trebuit să scriu un singur cuvînt pe care n-aş fi vrut să-l scriu"
Leonard Cohen

"Era pur şi simplu încîntător... diferit de absolut tot ce auzisem înainte. Îşi stabilise propriile reguli şi era un poet de mîna întîi, ceea ce e cu adevărat important"
John Hammond

Fascinanta existenţă a celui supranumit "Poet laureat al disperării" şi "Prinţ al întunericului" a fost subiectul mai multor cărţi pe întregul mapamond. La noi  s-a bucurat de mare succes volumul lui Mircea Mihăieş, "Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen". În continuare iată cîteva fragmente semnificative din biografia artistului, selectate din cartea lui Mihăieş.

Chelsea Hotel, reşedinţă-magnet

Fauna ce gravita în jurul Hotelului Chelsea era "bogată în personaje şi întîmplări". O vreme, urmăreşte fascinat o suedeză "pe jumătate curvă, pe jumătate profesoară" care îi comunicase, întîlnindu-l în lift, că e mort, dar că ea-l poate readuce la viaţă. Metaforic vorbind, era perfect adevărat. Cohen "deveni obsedat de învăţăturile ei – amestec de yoga şi psihologie dubioasă – şi-i dădu aproape şase sute de dolari. Se hotărî s-o înregistreze, cu ideea c-ar putea scrie o carte despre ea. Dar cînd dădea drumul aparatului se oprea din vorbit. Relaţia a mai continuat o vreme, Cohen cîntîndu-i adesea din cîntecele lui, înainte de a fi înregistrat primul album".

Drogurile, viaţa dezordonată, beţiile şi sexul întîmplător erau regula, şi nu excepţia acestei vieţi. Prea bătrîn ca să devină robul lor, era încă prea tînăr pentru a li se sustrage. Deşi beneficia de sprijinul decisiv al lui John Hammond (care l-a recomandat celor de la Columbia), lucrurile n-au mers chiar lin. Hammond avea mînă liberă să promoveze ori să îngroape orice talent, de vreme ce el îi "inventase" pe Bob Dylan sau Billie Holiday, iar mai tîrziu avea să-l propulseze pe Bruce Springsteen. Dar toţi aceştia erau personalităţi previzibile: ştiai de unde să-i iei şi ştiai ce poţi scoate din ei. Cohen se sustrăgea regulii, după cum singur îşi dădea seama: "Locuiam la Chelsea Hotel. Ne-am întîlnit în hol şi am mers să mîncăm pe 23rd Street, la un restaurant care nu mai există acum.

N-am vorbit despre ceva anume. Părea că-şi dă silinţa să mă facă să mă simt bine, ceea ce am apreciat foarte mult. Apoi a spus: «Hai înapoi la hotel, şi poate-mi cînţi cîteva cîntece». I-am cîntat şase sau şapte piese. N-a făcut nici un fel de comentariu, dar la urmă Hammond a spus: «Îl ai, Leonard». Nu ştiam dacă se referă la talent sau la contractul de înregistrare, dar ţin minte că asta m-a făcut să mă simt foarte bine".

Întîlnirea cu Judy Collins

Întîmplarea a făcut să se apropie, în lumea confuză ce gravita în jurul planetelor Dylan şi Baez, de Judy Collins. Cu vocea ei melancolică şi cu privirea albastră ce-i trăda întreaga fragilitate, părea destinată să sucombe farmecului întunecat al bardului ce rostea cuvintele rar, ca şi cum fiecare fonem ar fi ascuns semnificaţii misterioase. Chiar dacă era deja unul din idolii vremii, Judy Collins s-a lăsat complet şi instantaneu dominată de canadian – atrasă, în egală măsură, de farmecul său masculin, dar şi de compoziţiile lui. Cohen a evocat în mai multe împrejurări felul în care a convins-o pe Judy Collins de talentul său:

"I-am telefonat şi, ţinînd receptorul între ureche şi umăr şi chitara pe genunchi, i-am cîntat cîteva piese. A fost încîntată şi mi-a promis că are să le înregistreze de urgenţă". Ceea ce s-a şi întîmplat. "Suzanne" a devenit, graţie lui Judy Collins, un hit, iar drumul spre înalta societate a muzicii părea deschis. Pînă să ajungă la vîrf, Cohen mai avea însă de aşteptat. Nu era suficient să fii un intelectual canadian rafinat ca să pătrunzi în hăţişurile acestui New York acaparator şi distructiv. Rămînea – orice s-ar fi zis – problema vîrstei.

La 32 de ani (nu 40, cît susţinuseră, exagerînd, cei de la Columbia Records!) împliniţi în toamna lui 1966 erai, de regulă, un had been. Erai terminat. Principalii destinatari ai muzicii lui Dylan, Baez, Hendrix erau adolescenţi sau, în cel mai bun caz, tineri de pînă-n
25 de ani. 

Un capitol special, Nico

Aşadar, multe premise pentru a scrie, în ritm de marş funerar, cronica unui eşec anunţat. "Problematica viaţă profesională", cum o numea Ira Nadel, era dublată de o viaţă personală la fel de confuză, incoerentă şi deprimantă. Abuzul de droguri, iubirile nefericite, haosul descurajării sunt constante ale acestor primi ani newyorkezi, altminteri nu lipsiţi de excitement. Un capitol special ar merita dramoleta ţesută în jurul iubirii pentru Nico – femeia de marmură – descoperită de Dylan şi lansată de Andy Warhol, care l-a pus de nenumărate ori în posturi ridicole, alimentîndu-i tentaţia jenantă a autocompătimirii: "Am aprins lumînări, m-am rugat şi-am rostit incantaţii, am purtat amulete, am făcut orice ca să se îndrăgostească de mine, dar degeaba!".

Cunoaşte lume, se mişcă între celebrităţi ale momentului şi celebrităţi viitoare: "pe atunci, Lou Reed nu primea prea multe complimente pentru munca lui, iar eu nici atît. Aşa că nu mai oboseam să ne spunem unul altuia cît de buni suntem".

"Ştim că eşti mare..."

Cum New York-ul continua să-i rămînă inaccesibil, se hotărăşte să se întoarcă din cînd în cînd acasă, pentru a-şi aduna puterile. Drama lui – o dramă sintetizată în cuvintele cinice ale lui Walter Zetnikoff, preşedintele CBS Records: "Leonard, ştim că eşti mare, dar nu ştim dacă eşti şi bun!" –  provenea din asumarea unei poziţii în egală măsură paradoxale şi orgolioase. Ca poet, se voia vedetă, iar cînd venea vorba despre calitatea lui de cîntăreţ, se visa un maestru. Cu alte cuvinte, năzuia să fie un elitist adulat de mase. Nu accepta nici un compromis, dar îl deprima să se vadă respins. Acest comportament contradictoriu e perfect ilustrat de reacţiile în faţa publicului. Invitat de Judy Collins să cînte la un concert de protest împotriva înarmării atomice, se comportă deplorabil: "Cohen păşi pe scenă şi cîntă cîteva fragmente din «Suzanne», dar se opri imediat şi ieşi în culise: tracul se combinase cu dezacordarea chitarei, provocată de diferenţa de temperatură. Cu toate acestea, publicul l-a rechemat şi, încurajat de Collins, s-a reîntors şi a încheiat cîntecul"...

Naveta Canada-SUA-Grecia

Cu această mască pe chip avea să străbată Leonard Cohen nu doar mediile muzicale, ci şi deceniile. Fîcînd naveta între Canada, Statele Unite şi Grecia (unde-şi cumpărase, pe Insula Hydra, o casă), se pregătea să-şi construiască opera. O operă ca o viaţă: ascunsă şi vizibilă, misterioasă şi accesibilă. A spune că a luat-o "înaintea timpului" ar fi şi o exagerare şi o inexactitate. Dimpotrivă, muzica sa vine din trecut sau, şi mai bine zis, din atemporalitate. Cu modificările şi adaptările de rigoare, ar fi putut fi cîntată şi în Anglia elisabetană (e o simplă întîmplare preluarea de către Cohen a faimosului "Green Sleeves", cîntecul tradiţional compus pe versurile lui Henric al VIII-lea?), şi în cabaretele berlineze sau pariziene ale anilor ’30. Corect ar fi, atunci, să spunem că era mereu alături de timp. Nu în afară, nu înăuntru: alături. Succesul tîrziu, sosit cînd aproape că nu-l mai dorea, dovedeşte autenticitatea şi profunzimea artei lui Cohen. În 1992, în plin şi fulminant succes al albumului The Future, declară că nu va mai compune şi nu va mai scrie decît pentru companionii de la mînăstirea budistă Mount Baldy. Nu era o stratagemă, ci expresia uimirii că arta lui îşi cîştigase dreptul la existenţă proprie. Industria dezvoltată în jurul cîntecelor, statutul de marfă supusă regulilor concurenţei – şi cîştigînd împotriva concurenţei! – nu-i procurau nici un fel de satisfacţie.

Fără compromisuri

Deşi imaginea lui standard e aceea a unui bard care, singur cu chitara, înfruntă talazul de spectatori, adevărul e că n-a ocolit nici sunetele pop-ului electronic şi nici cîrjele orchestraţiei ample. Îl deosebeşte însă nu doar de Presley, ci şi de alte mari vedete ale vremii, încăpăţînarea de a nu face compromisuri. Textele cîntecelor sunt poezii deturnate, după cum multe poezii par doar o fază intermediară între două forme de expresie sonoră. Cohen şi-a făcut un punct de onoare în a marca perfecta separare a "genurilor". E, în fond, vorba de o stratificare a disperărilor, de găsirea echilibrului între "recreaţional, obsesional şi farmaceutic". Nu e doar mărturisirea de credinţă a unui maniaco-depresiv, ci formula de asumare a realităţii de către un mare lucid. Într-un interviu din anii ’90, medita amar pe marginea amestecului de modă şi inconsistenţă ce devenise esenţa artei moderne: "Despre un cîntec de-al meu cineva a spus că e profetic. E greu să porţi o astfel de manta". Fireşte, Cohen nu e nici profet şi nici martir. E un artist. Nici mai mult, dar nici mai puţin. Ascultîndu-i cîntecele, ai însă o greu explicabilă senzaţie de superioară detaşare. Cohen nu face parte dintre artiştii care-şi dau sufletul pe scenă, nu cîntă "ca şi cum ar fi pentru ultima oară". Firescul muzicii sale provine din capacitatea de a transmite, în modul cel mai sincer, fără patimă, detaşat, un profund inconfort existenţial.

"Cu cît îmbătrîneşti, cu atît devii mai puţin dornic să cumperi cea mai nouă versiune a realităţii"
Leonard Cohen

"Vocea mea sună mai bine atunci cînd o femeie cîntă împreună cu mine. Astfel, accentele de tristeţe pot fi neutralizate"
Leonard Cohen

"Cîntecul e rezultatul a cam zece-unsprezece poveşti. Cred că pentru a compune o melodie sunt necesare numeroase repetiţii  şi multă experienţă"
Leonard Cohen

Femeile din viaţa lui

"Reputaţia de Don Juan mă amuză, şi, să fiu sincer, nici în tinereţe nu eram sigur de mine. Mi-a atras antipatii, multe femei pe care aş fi dorit să le cunosc m-au refuzat pentru că nu voiau să fie un nume pe o listă"
Leonard Cohen

Deşi Cohen spune că nu a fost niciodată căsătorit, pe motiv că "ideea respectivă îl sperie", biograful şi regizorul canadian Harry Rasky pretinde că ar fi fost însurat cu  Suzanne Elrod. Oricum, cei doi au împreună un băiat, Adam (născut în 1972), şi o fată, Lorca (1974), botezată astfel după numele poetului Federico García Lorca. La mijlocul anilor ’90, Adam Cohen şi-a început cariera de muzician, iar actualmente este solistul trupei rock Low Millions, din Los Angeles. Suzanne Elrod apare pe copertele albumelor "Cohen’s Live Songs" şi "Death of a Ladies’ Man". Cohen şi Elrod s-au despărţit în 1979 şi, contrar aparenţelor, melodia "Suzanne" nu e inspirată de Suzanne Elrod, ci de Suzanne Verdal, fosta nevastă a prietenului său Armand Vaillancourt, sculptor din Quebec.

În anii ’60, în Insula Hydra, Cohen a trăit împreună cu Marianne Jensen (actualmente  Ihlen Stang), după despărţirea acesteia de scriitorul Axel Jensen, iar melodia "So Long, Marianne" îi este dedicată.

În 1970, Cohen s-a numărat, alături de Eric Clapton, Robert Plant, Jimi Hendrix, Stephen Stills, Kris Kristofferson (...), printre partenerii de sex pe care inegalabila Janis Joplin i-a ales în scurta ei viaţă. Iar "Chelsea Hotel No. 2" (scrisă de Cohen cu referire la Joplin) ar putea fi unica piesă care descrie relaţiile intime ale unui muzician pop cu o colegă de breaslă: "Mi-ai spus, atunci, că preferi bărbaţii chipeşi, dar, că pentru mine, ai fi dispusă să faci o excepţie. Ne-am zbenguit prin patul nefăcut, în timp ce limuzinele aşteaptau în stradă". Ulterior, Cohen a spus: "Nu vorbesc despre amantele mele sau despre croitori, dar, în cazul lui Janis, am făcut o excepţie".

Înregistrată de Judy Collins, compoziţia "Suzanne" a devenit hit. Judy a mai cîntat şi alte melodii scrise de Leonard, cei doi devenind prieteni apropiaţi.

La începutul anilor ’90, Cohen a avut o relaţie destul de îndelungată cu actriţa Rebecca De Mornay. Frumoasa blondă e creditată ca... producător al albumului "The Future" (1992), tot ea semnînd şi aranjamentele muzicale ale acestui remarcabil disc.

 Prietena actuală a muzicianului este Anjani Thomas (www.anjani-music.com), o "tînără de modă veche", născută în Honolulu, Hawaii. A studiat chitara, pianul şi canto înainte de a urma faimoasa universitate Berklee College of Music. Mai tîrziu s-a mutat la New York, unde a început să cînte jazz în cluburi. L-a cunoscut pe Cohen în 1984, prin intermediul producătorului John Lissauer. A cîntat backing vocals în celebra melodie "Hallelujah", apoi a făcut parte din grupul lui Cohen în Various Positions World Tour (claviaturi/ voce) şi ulterior a participat la înregistrarea albumelor  I’m Your Man (1988), The Future (1992) şi Dear Heather (2004).

Curiozităţi

Scriitor în anii ’50, interpret folk în anii ’60, "fostă vedetă" în anii ’70, star rock în anii ’80, Cohen a hotărît să devină călugăr. După turneul "The Future", în ’94, el s-a retras la Zen Center din Mount Baldy, lîngă Los Angeles. Doi ani mai tîrziu a fost investit cu titulatura de călugăr budhist Rinzai Zen, primind numele de Jikhan ("Tăcutul"). A renunţat la viaţa monahală în 1999.

Leonard Cohen a fost etichetat drept "poetul copleşit de pesimism", "comerciantul disperării", naşul umbrelor, "prinţul zgomotelor". El a ştiut ca nimeni altul să se facă plăcut de milioanele de oameni care i-au cumpărat discurile şi chiar să-i facă să rîdă.

S-a născut în anul 1934, cu puţin timp înainte de Elvis Presley.

În jurul vîrstei de 45 de ani, cota sa a început să crească în mod constant. .... Au existat cîteva albume care i-au fost dedicate sau coveruri realizate după piesele sale, înregistrate de nume sonore precum Bono, REM sau Johhny Cash. Influenţa exercitată asupra unor artişti a fost amintită de Nick Cave, Suzzane Vega şi Rufus Waynwright, care nu a ezitat să declare recent că îl consideră pe Cohen Cel Mai Mare Poet în Viaţă din Lume.

Albumele lui Cohen ajung, în mod constant, pe locul 1 în clasamentele din Norvegia.

În 2001, Cohen declara: "Cînd Alberta Hunter cînta la 82 de ani, cu mult timp în urmă, am venit special la New York pentru a o asculta. Cînd a spus: "Dumnezeu să vă binecuvînteze!", simţeam într-adevăr că eram binecuvîntat.

Petrecerile pentru aniversarea zilei sale de naştere sunt programate la Toronto, Edmonton, Barcelona şi Toowomba. La Barcelona, un cîntăreţ interpretează cîntecele lui Cohen în limba catalană.

La 32 de ani, Cohen era un cunoscut poet şi romancier, dar la vîrsta respectivă el s-a gîndit că scrierea textelor unor cîntece ar fi fost mai rentabilă. Cînd şi-a prezentat, pentru prima dată un cîntec la New York, agenţii de impresariere l-au întrebat dacă nu crede că e cam bătrîn pentru a intra în joc.

Cantautorul  a cîntat în mai multe stiluri, de la folk acustic la electro-pop. Versurile sale au făcut doar un salt stilistic, de la un lirism debordant la un umo acid. Vocalele folosite de el au "virat" de la văicăreli la "bubuituri", riscînd ca, în scurt timp, să poată fi auzite doar de cîini.

Bunicul din partea mamei, care a fost rabin, a scris un document de 700 de pagini cu traduceri din Talmud.

Potrivit Talmudului, există un vin bun în fiecare recoltă.

"Îmi face plăcere ca şi cîntăreţii în vîrstă să urmeze această regulă. Şi mi-ar plăcea să fiu unul dintre ei."

Tatăl său, care era comerciant de haine, a murit cînd Leonard avea doar 9 ani.

A înfiinţat prima trupă la vîrsta de 17 ani, care se numea Buckskin Boys;

În timpul liceului, ambiţia lui Cohen era să devină cel mai bun orator din lume;

La Universitatea McGill era preşedintele "Cercului de Dezbateri".

Cohen a fost poet şi romancier înainte de a deveni o vedetă pop. El a publicat primul volum de poezie la vîrsta de 22 de ani, şi la 25 de ani a cîştigat o bursă de 2.000 de dolari, pentru a călători prin Europa.

I-a plăcut atît de mult insula grecească Hydra, încît în 1960 şi-a cumpărat o casă acolo cu 1.500 de dolari, deşi nu avea electricitate sau apă curentă. După ce cîştiga bani în Canada, revenea în Hydra, pentru a scrie, înota sau naviga pe mare.

Cel de-al doilea roman al său, intitulat Frumoşii rataţi, în care descrie un triunghi amoros, a fost catalogat de un critic drept Cea mai revoltătoare carte scrisă vreodată în Canada.

Ulterior a fost invitat la un prînz de John Hammond, de la Casa de discuri "Columbia", unul dintre cei mai mari căutători de talente din domeniul muzicii rock, care semnase cu Bob Dylan, şi, mai tîrziu, urma să-l descopere pe Bruce Springsteen. Hammond l-a rugat pe Cohen să-i cînte cîteva dintre piesele sale în camera lui de la Hotelul Chelsea. 

O săptămînă mai tîrziu, cei doi se aflau în studio, cu Hammond producător. Cohen a început să cînte, iar Hammond a strigat prin speaker: "Atenţie, Dylan!".

Prima melodie a lui Cohen a fost Suzanne. Anterior, el a denumit-o "articol de ziar", pentru că era inspirată din viaţa cotidiană din Montreal. Eroina era o prietenă, Suzanne Verdal, care îl tratase pe Cohen cu ceai şi portocale în podul casei sale de pe marginea rîului. Cohen a scris: "Am atins corpul tău perfect cu gîndul meu", deoarece femeia era căsătorită cu unul dintre prietenii săi.

Cîntînd melodia în concert, cîteva decenii mai tîrziu, Cohen a trăit emoţii nebănuite. El declara: "Nu am fost niciodată atît de bun, încît să fac un cîntec să sune real sau autentic dacă acesta nu era aşa, şi lumea observa acest lucru. Mi-am dat seama că puţin vin roşu poate avea o acţiune benefică".

Artistul canadian este de multă vreme maniaco-depresiv. Întrebat despre droguri, el a recunoscut:

"Le-am încercat pe toate. Le-aş promova bucuros, dacă acestea ar avea vreun efect".

Între 1965 şi 1968 a fost vegetarian. Ulterior, a fost iniţiat în practica yoga.

La începutul anilor ’70, muzica sa a fost etichetată drept bună pentru "ruperea mînilor". Leonard declara: "Mă uitam la computere cu melancolie şi disperare. Mi se părea că, de fiecare dată cînd ziariştii apăsau tastele, numele meu apărea pe ecran".

În piesa "Anthem", compusă în 1992, Cohen scria: Există cîte o crăpătură pretutindeni, şi pe acolo pătrunde lumina. Mai tîziu, Leonard mărturisea: "Acesta este cea mai apropiată imagine de crezul meu. Ideea respectivă reprezintă elementul fundamental al  majorităţii cîntecelor mele".

Una dintre femeile care au rezistat farmecului lui Cohen a fost Nico, solista de la Velvet Underground. El îşi aminteşte că a întîlnit-o în Clubul lui Andy Warhol în 1966. Leonard nu ezită să o considere "cea mai frumoasă femeie pe care a întîlnit-o vreodată". Ea i-a spus că preferă bărbaţii mai tineri, dar l-a prezentat lui Lou Reed, care cumpărase cîteva dintre cărţile sale. Ulterior, cei doi muzicieni s-au complimentat reciproc.

Cohen a colaborat cu Casa de Discuri "Columbia" timp de 37 de ani, dar relaţiile dintre cele două părţi au fost ambigue. După ce a primit un premiu în 1988, muzicianul a declarat, nu fără ironie: "Am fost mereu mişcat de «modestia» interesului lor faţă de piesele mele".

Cînd a scris piesa Pasărea pe sîrmă, Cohen a simţit că nu o "şlefuise". Dar Kris Kristoferson a declarat că i-ar fi plăcut ca primele trei versuri din cîntecul respectiv să constituie epitaful de pe piatra sa funerară:

Ca o pasăre pe sîrmă,
Ca un beţiv în corul bisericii
Am încercat mereu să fiu liber.


Cînd sportul a luat amploare în anii ’90, mulţi oameni din industria muzicală au fost luaţi prin surprindere. Dar nu şi Cohen. În 1988, el declara: "În anii ’60, muzica era la modă, fiind cea mai importantă metodă de comunicare. Cred că, în prezent, locul acesteia a fost luat de sport. Figurile sportivilor americani sunt mai atractive şi mai interesante, iar vieţile lor mai
palpitante decît cele ale vedetelor rock. Ei reprezintă modelul eroului american".



Întrebările referitoare la sursele sale de insipraţie au rămas fără răspuns. Cohen a mărturisit că, dacă ar cunoaşte "adresa" acestora, ar merge mai des să le "viziteze".

Albumul "Death of a Ladies’man" a fost produs de Phil Spector, "eminenţa cenuşie" a multor grupuri feminine. Cohen a mărturisit că în acea perioadă a fost de-a dreptul bulversat. În timp ce el era dispus spre o retragere în interiorul finţei sale şi melacolie, Phil manifesta tendinţe de megalomanie, devieri psihice şi o atracţie de-a dreptul intolerabilă faţă de armele de foc. Leonard e de părere că în stadiul "post-Wagnerian", cvasi-hitlerist în care se afla Spector, principala sa preocupare părea legată de arme, muzica fiind doar o activitate "anexă". Leonard îşi aminteşte că într-o zi Phil s-a apropiat de el ţinînd o sticlă de vin roşu într-o mînă şi un pistol de calibrul 45 în cealaltă. Cu un braţ sprijinit pe umărul său şi cu pistolul îndreptat spre gîtul lui, Phil i-a declarat: "Te iubesc, Leonard!". Iar, Cohen i-a răspuns: "Sper să spui adevărul". Leonard Cohen a caracterizat albumul realizat împreună drept "grotesc".


În 1988, Leonard Cohen a lansat albumul "I’m Your Man", reinventîndu-se pe sine într-un stil bulevardier cu sintetizatoare şi plin de umor. El spune: "Toţi ştiu că eşti discret. Dar există mulţi oameni pe care ar trebui să-i întîlneşti dezbrăcat".

HIPNOTIC. Iar despre opera maestrului, Mircea Mihăieş este de părere că: "Între primul disc, din 1967, "The Songs of Leonard Cohen" şi cel mai recent, "Dear Heather", 2004, nu există diferenţe esenţiale. O aceeaşi hipnotică monotonie, o acceaşi lentoare a frazei muzicale, o aceeaşi profunzime – atemporală – aspaţială – austeră, patetică, uşor cabrată, suspendată între solemnitate şi derizoriu, a textului. Există ceva profund literar în cântecele sale, o muzicalitate de tip "cuvânt scris" şi un abandon nedorit, necăutat, în patul procustian al melodiei. Infinita rotire în cercuri, alunecarea somnambulică de la o silabă la alta e tot ce-a rămas din cândva orgolioasa încercare de a păşi pe ape."


COMEBACK. După mai mulţi ani de pauză concertistică, Leonard Cohen şi-a anunţat recent intenţia de a porni într-un lung turneu mondial, care urmează să înceapă la 6 iunie la Toronto, Canada şi să continue în Marea Britanie şi pe bătrânul continent. Acest turneu cuprinde concerte în toate locaţiile posibile, de la mari festivalui open air, precum Glanstonbury, unde sunt estimaţi 150.000 de spectatori, The Montreux Jazz Festival sau Bennicasim din Spania, la stadioane, arene până la spaţii mai intime, ca Opera House din Manchester sau Sony Center în Toronto. Considerat drept cel mai mare cantautor al timpurilor noastre, este admirat de muzicieni diferiţi, la U2, REM, Sting până la Nick Cave, Rufus Wainwright şi