Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Asteptam de mult la Opera Nationala Bucuresti o noua versiune scenica romaneasca a capodoperei enesciene. Fara putinta de a ne sterge din memorie montarea istorica a lui Jean Ranzescu, dupa 1989 am vazut-o pe cea a Catalinei Buzoianu (poate prea rapid eliminata), pe cea fortata alegoric a lui Andrei Serban, pe cea excesiv abundenta si tehnic-incomoda a lui Petrica Ionescu.
In 2011, Andei Tabacaru-Hogea, inconjurata si chiar presata de renumele faimosilor inaintasi, i s-a oferit sansa afi rmarii intr-un titlu referential. Regizoarea a ridicat manusa cu curaj si, deloc timorata, s-a aplecat cu preocupare asupra ecrasantului mit, asupra filosofiei lui Enescu. Rezultatul? Spectacolul se poate clasa intr-o viziune clasic-moderna. Clasica prin designul costumelor (Viorica Petrovici, maestra in desenul armonios colorat si stilizat moderna prin decorurile aceeasi scenografa. de baza este un central, ridicat la cativa scandurii, inconjurat pasarele metalice, ornat de coloane masive.
Spiritul legendarei montari a lui Jean Ranzescu, cu a celebra 'toba', pare departe… paranteza. Amplasat intr-mort' acustic, platoul serioase probleme unor Este motivul pentru lui Stefan Schuller Preot) s-a auzit discret insonor. Si chiar Lopez (Laios) sau Taranu (Teseu).
Proiectiile au fost parte integrata a componentei moderne a viziunii regizoarei si scenografei.
Pe introducerea orchestrala, magma venita maruntaiele pamantului, din lumea Sfinxului, nu numai semnul prevestitor sub care sta confruntarea lui Oedipe cu Ekhidna, ci insasi simbolul tragediei eroului.
Frumos conceputa a fost imaginea Sfinxului, in chip de uriasa papusa invapaiata, costumata si machiata
extravagant, de sub care ies faldurile ispitei desarte. Ecaterina Tutu a cantat bine, dar si-a terminat aria intr-un tipat de durere (?!), departat de vocaliza topita in neant, ceruta de Enescu.
Ca atmosfera, actul final a parut cel mai realizat, in tente albastrii, invaluit in nori idilici. Oedipe isi recapata coroana si, desi sferele ceresti il asteapta, ramane statuar, intru eternitate, printre oameni. Numai ca spectacolul nu a decolat sau, mai corect spus, a facut-o scrasnit. Abia in dramaticul act III, tensiunea s-a apropiat de cotele paroxistice dorite de compozitor. Pana atunci, s-a insinuat o atmosfera terna, statica, convenabili dinamicii actiunii, veniti din bagheta lui Tiberiu Soare, la pupitrul unei orchestre docile. Chiar si corul si-a regasit acuratetea mai tarziu, pe parcursul serii.
Noua productie cu Oedipe a stat sub semnul interpretului rolului titular, Stefan Ignat, impunator, tragic. Glasul este somptuos, solid rezonant, impresionant in care legato-ul ar fi trebuit sa urmeze o insiruire mai fi reasca, dar baritonul este – fara indoiala – Oedipe-ul clipei, si nu pentru ca se afl a singur pe rol, ci pentru ca il face bine. Din ampla distributie ii notez pe Ionut Pascu (excelent Creon), Horia Sandu (cutremurator Tiresias), Simona Neagu si Antonela Barnat (foarte bune in Antigona, respectiv Meropa),
Mihnea Lamatic Paznicul), Oana Andra (Iocasta), Valentin Racoveanu (Pastorul), Pompeiu Harasteanu (Phorbas).
Habemus Oedipe! Pentru moment. versiunea definitiva si nici nu este bine sa fie asa. Trebuie sa acceptam practica marilor teatre occidentale, care mentin montarile un numar de 4-5 ani si apoi ofera versiunea definitiva. Cred ca in acest mod trebuie privite lucrurile.
Oedipe de Enescu este un majestuos complex ideatic, ce nu epuizat dintr-o trasatura de condei. Alte minti, alte spirite ii pot descoperi valente noi. Sa asteptam.
Citește pe Antena3.ro
