VICTORIA COCIAȘ - La Divina

În unele seri, în care îl străbat pe jos de la Național la Nottara, îmi imaginez că Bulevardul Magheru este Broadway. În realitate, este ruda de la țară, fără străluciri amețitoare, cu hoteluri de prea puține stele, cazinouri kitschoase, mai mulți cerșetori decât trecători și proaspăt montate lumini de Crăciun, care tronează stins, în prag de alegeri prezidențiale, într-un București dornic să renască. Dar la un pas, un singur pas de trotuarul neasfaltat al bulevardului, magia începe, o altă lume ni se așterne!

Teatrul Nottara nu e bogat, dar împarte puținul său cu spectatorii. Cred că este singurul teatru din București ale cărui intrări nu sunt închise până la ora la care este așteptat publicul. El ne primește oricând, chiar și cu mult timp înaintea începerii reprezentației. Foyerul e mic, încălzit în felul acela special în care parcă aștepți să auzi lemnele trosnind în sobă. Bodyguarzii nu sunt flegmatici și nu te țin departe, ba chiar te primesc cu respectul pe care-l ai pentru un om care-și cumpără bilet, iar doamnele plasatoare te așază calm, la locul tău din sală, deși tu singur știi să citești biletul. Teatrul Nottara nu e bogat și nu și-a permis o renovare completă, dar are în repertoriu titluri care te poartă dincolo de concret! “Maria Callas – La Divina”, e unul dintre ele.

Premiera absolută a piesei a avut loc în 1997, tot la Nottara, având-o în rolul principal tot pe Victoria Cociaș. Spectacolul s-a bucurat de succes încă de pe atunci, fiind prezentat în turneu la Canberra, Sydney, Melbourne și New York și Washington DC. În 2012, la 15 ani de la prima reprezentație, “Maria Callas – La Divina” a văzut din nou luminile rampei.

Mai sunt câteva minute până la ora începerii. Suntem invitați să luăm loc în sală. Pe scenă, într-un colț - o pianină. De cealaltă parte – o masă de studiu și niște partituri răsfirate, iar în centrul scenei – o intrare grandioasă. Piesa aceasta are nevoie de un public avizat, întrucât spectacolul nu... povestește, ci certifică. Terrence McNally și-a intitulat piesa “Master-class” și, de fapt, asta și este, un master-class pentru spectatori, nu un rezumat de cultură muzicală și interpretativă, pentru cei care nu o au. Concret, spectatorii sunt invitați la un master-class de canto, susținut de Maria Callas însăși (Victoria Cociaș). Fiecare dintre cei din sală este inclus în poveste! Suntem surpinși când, brusc, Maria Callas își face apariția pe scenă, de dinocolo de ușile grandioase. Apoi ne vorbește privindu-ne în ochi, încât timpul și istoria se comprimă și ai senzația că Divina s-a întors pentru un cântec de lebădă. Callas se acomodează cu sala de curs, și cu noi, publicul-interactiv, care ne rușinăm ca niște școlari care nu și-au făcut tema atunci când ne întreabă “cine începe?”. Așteptând să-i... întrebe pe alții, m-am făcut mică în fotoliul din rândul întâi și-mi pare că Victoria Cociaș nu este cea pe care o știam, fumând în birou, sau vorbind despre filmul “Lindenfeld-O poveste de dragoste” (o minune de film, despre care o să vă povestesc cu altă ocazie), ci este Callas. Nu, nu este nici scundă, nici plinuță și nici brunetă – însă privirile ei au strâns întreaga strălucire a Divei, întreg dramatismul ei. Și, poate, trăsăturile Victoriei Cociaș compensează și dorința sopranei de a fi fost mai înaltă, mai suplă... Maria Callas a murit la 54 de ani. Victoria Cociaș parcă i-a oferit nemurire, prelungind cu viața ei, povestea legendei. (Mă trece un gând că Maria Callas a murit în 1977, când Bucureștiul a fost îngenunchiat de cutremur, iar acum o altă Callas, într-un imobil aproape... îmbulinat pe Magheru... Dar să revenim la piesă!).

Cea care își face curaj să urce pe scenă prima este Sophie de Palma (Andreea Măcelaru Șofron). Iar pentru ca totul să pară realitate, se ridică din al patrulea rând din sală. Andreea Șofron interpretează cu atâta pricepere rolul, încât abia după câteva minute ne dăm seama că e “de-a lor”, de-a artiștilor și nu “de-a noastră”, adică de-a publicului. (Că-i aproape ilegal de frumoasă știam, că dansează balet pe pointe știam, de asemenea, că are doi copii minunați acasă - și asta știam dar că are și voce de soprană! – asta am fost mai mult decât surprinsă să aflu!!!). La pian, pentru corepetiție, este Manny Weinstock (Alexandru Petrovisch). Și lecția începe. Dincolo de indicațiile profesorale se ascund mărturisiri de nuanță despre neliniștea Mariei Callas de a găsi în fiecare partitură mai mult decât un exercițiu de tehnică. Când severă, când pradă unor răscolitoare aduceri aminte, Maria Callas ne face să înțelegem luptele interioare pe care un artist le are de înfruntat, în pregătirea unui rol. În momentele de aducere-aminte, în care sala este inundată de vocea Mariei Callas, lumina cade, lăsând un spot pe chipul-icoană al Victoriei Cociaș. Zguduitor este monologul în care Maria Callas (sau Victoria Cociaș, că nici nu mai știu cum să mă raportez la realitate!) povestește despre relația pe care a avut-o cu Aristotel Onassis, despre dragostea pe care i-a purtat-o, în ciuda umilinței la care o supunea magnatul. Traducerea piesei este de excepție și poartă semnătura Antoanetei Ralian. Nu știu dacă vă dați seama, fără să vedeți piesa, cât de importantă este traducerea textului, în acest titlu! După ce ne poartă (prin decor) pe scena Scalei din Milano, Maria Callas ne îngăduie o pauză.

Partea a doua a spectacolului aduce pe scenă alți doi ucenici – Tony Candolino (Lucian Corchiș) și Sharon Graham (Ruxandra Urdăreanu, care interpretează Lady. McBeth- știți legenda numelui care NU se pronunță în teatru, pentru că aduce nenorociri. Uf... cutremur, Magheru, bulină!) și alte mărturisiri despre frământările pe care Maria Callas le trăia în raport cu sine-însăși. Despre o copilărie nefericită, în care era mereu în competiție cu o soră preafrumoasă și o mamă lipsită de suflet, prezențe pe care și le imagina mereu în sală, alături de rivalele de scenă care o așteptau la un eșec distanță... despre fata frumoasă care i-a luat rolul visat la început de carieră, iar ea a fost nevoită să joace rolul unei măicuțe, din cauza fizicului deloc atractiv, despre ochelarii groși, despre dorința de a slăbi și a fi frumoasă, despre aplauze, spectacole, detalii de partitură. Și, mai presus de toate, despre EL. Despre Ari – Aristotel Onassis, marea dragoste și, totodată, colivia care a închis “canarul”. Despre o iubire în numele căreia și-a jertfit cariera și a renunțat la copilul din pântece, pentru că el i-a cerut să cânte, din nou. Iar un copil... ar fi incomodat. Doar că vocea... a lăsat-o, condamnând-o la o ultimă arie în fața lojei directorului de la Scala, care a concediat-o. Maria Callas devenea legendă!

Victoria Cociaș face un rol excepțional, identificându-se atât de bine cu personajul, încât ai impresia că Maria Callas și-ar fi dorit să-și scrie povestea după ce ar fi văzut-o jucând pe Victoria Cociaș, de vreme ce actrița îi oferă acestui destin rafinamentul și distincția unei Dive. Rolul e greu, Victoria Cociaș susținând fiecare secundă a jocului scenic, fără putința de a ieși măcar vreo clipă din personaj pentru că se joacă cu respirația noastră, îngenunchiată toată piesa de un nod în gât și de lacrimi ascunse. Jocul Victoriei Cociaș te doare, de parcă îți ține în mâini propia-ți inimă. Și da, arta, este ceea ce se întâmplă între un Început și un Sfârșit...


Am lăsat la final omul căruia îi datorăm acest spectacol – regizorul Radu Gabrea. Spectacolul ne doare și pentru că viziunea sa regizorală avansează cu atâta firesc, încât tu, ca spectator, ești mereu în poveste: și atunci când se vorbește despre muzică, dar mai ales în momentele de mărturisiri, în care Maria Callas, Diva, Divina... este cea vulnerabilă. Că Radu Gabrea este un regizor excepțional - o știți! V-au spus-o de atâtea ori criticii și v-au demonstrat-o spectacolele. Îl văd mereu la spectacolele soției sale cu flori. Și cu emoții. Privirile lui o divinizează. L-am păstrat pe Radu Gabrea pentru finalul articolului pentru că am vrut să închei spunându-vă că, din motive cu totul diferite, pentru mine și pentru domnia sa, Victoria Cociaș a fost La Divina!