Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Petrică a deschis prima oară ochii în mahalaua Pescăria Veche din Bucureşti, ca fiu al frizerului Gheorghe Ispirescu și al Elenei, o ardeleancă ambițioasă ce visa ca acest fiu al ei să îmbrace, pentru a scăpa din furcile sărăciei, straiele de popă. Buchiile le-a deslușit la biserica Udricani, la o aruncătură de băț de casă, pentru a trece apoi la şcoala dascălului Stan Lupescu de la Olteni - „ca să învăţ, după cum zice D-lui (n.r. - tatăl), să mă închin, căci la şcoalele domneşti cine învaţă se face eretic.” Aici a deprins Petrică, pentru „un sfanț negăurit pe lună”, Ceaslovul, Psaltirea, Evanghelia și Aritmetica. Îngerul păzitor al copilului Ispirescu nu era altul decât propria mama, care, din economiile pe care le făcea împletind fascinante podoabe femeiești, îi cumpăra băiatului cărți, creioane și alte lucruri trebuincioase învățăturii.
Sanctuarul luminii (la 13 ani)
Seriozitatea și pasiunea cu care Petre s-a aplecat asupra cărților au împlinit dorința mamei Elena. Şase dintre cei mai buni elevi au fost aleşi să cânte duminica în Paraclis, efort pentru care primeau câte zece lei pe lună. Printre aceştia era şi Petre Ispirescu. Momentul a fost surprins în jurnalul pe care viitorul culegător de basme și tipograf avea să-l țină cu mari intermitențe: „Mi-a spus tata: de aici înainte, eşti în stare să te ţii, acum ai leafă; mâncare şi locuinţă de la mine, tu să te chiverniseşti şi să îngrijeşti de îmbrăcăminte. Şi astfel de la etatea de 13 ani m-au coprins grijile”. Imediat, o remarcă tulburătoare: „Dacă aşi fi avut pe cineva care să-mi arate adevărata cale a studiului, poate că aşi fi învăţat ceva, aşi fi pătruns în sanctuarul luminii. Voinţă am avut.”
Cum se fac cărțile
În completare, tot pe urma jurnalului: „Dorinţa de a învăţa m-a dominat. Voiam să citesc. Nu ştiu ce cărţi se tipăreau pe atunci. Ştiu că în mână mi-au căzut Vămile văzduhului, Uşa pocăinţei, Erotocrit, Arghir crăişorul, pe care le devoram.” Lectura i-a trezit tânărului Ispirescu interesul pentru procesul de edificare (fizică) a unei cărți. „Cum se fac cărțile?” a fost mirarea care l-a măcinat până când, în 1844, i se ivește ocazia de a se angaja ucenic la tipografia lui Carcalechi. Amintirile sunt senzaționale: „Era această tipografie lipsită de toate necesariile, fără sistemă şi în starea cea mai primitive, iar proprietarul nu cunoştea deloc meseria.” Și asta în condițiile în care tipografia lui Carcalechi era pe atunci una din cele mai mari din Bucureşti…
100 de lei pe lună
În 1848, anul revoluției pașoptiste, ucenicul Ispirescu a devenit calfă, primind leafă 100 de lei pe lună - „ceva mai puţin decât doi napoleoni sau patruzeci de franci”, detalia Petre -, însă nu oricum, ci și cu obligaţia de a culege singur „Vestitorul românesc”, ziar care apărea de două ori pe săptămână. „Carcalechi era redactor doar cu numele, întrucât el nu ştia să scrie un rând”, devoala, în jurnal, Ispirescu, care se spetea pentru a acoperi „lipsurile” patronului inclusiv sâmbăta, duminica și în vremea marilor sărbători. „Păcat că Vestitorul românesc reproducea numai din foi streine nuvele politice, care nu displăceau ruşilor, precum şi acte oficiale. Despre literatură nu se pomenea.”, avea să mai noteze, dezamăgit, adolescentul.
Somn la locul de muncă
Dacă se întâmpla să pună mâna pe „Foaia pentru minte, inimă şi literature” din Braşov ori pe „Albina românească” din laşi, Ispirescu era fericit. Și un amănunt menit să evidențieze dragostea tipografului pentru cărți: la redacţia „Vestitorului” au fost trimise într-o zi, gratuit, pentru a fi prezentate cititorilor, două lucrări „Ienicerii” şi „Ierusalimul eliberat”. Văzându-le aruncate dintr-o parte într-alta prin cancelaria lui Carcalechi, el le cere, prestând, în schimbul lor, câteva nopţi de muncă. Şi, pentru că tânărul lucrător locuia cam departe de tipografie (tipografia era instalată într-o clădire din str. Lipscani), de multe ori era nevoit să doarmă în cancelaria patronului, unde se afla un pat.
Prima maşină tipografică din Bucureşti
În cele din urmă, în toamna lui 1853, Petre lspirescu l-a părăsit pe conu’ Zaharia Carcalechi, angajându-se la tipografia lui Iosif Copainig din str. Doamnei (casa Petrovici Armis), unde fusese mai înainte tipografia unui anume Walbaum. Tipograf de meserie, Iosif a adus (în 1850) prima maşină tipografică din Bucureşti (pe care mai târziu a cumpărat-o C. A. Rosetti). De remarcat că aici s-a tipărit în epocă, de două ori pe săptămână, ziarul „Timpul” al lui Gr. R. Bosueceanu, ziar la care au muncit ca jurnaliști Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale.
Corespondența secretă a caimacanului Vogoride
Implicat în cele mai moderne îndeletniciri ale vremii, tânărul lspirescu n-a rămas indiferent la frământările sociale din ţară. Prin intermediul ginerelui lui Copainig, care era director la tipografia Mitropoliei, a făcut cunoştinţă cu I. G. Valentineanu, om politic influent. Acesta i-a încredinţat manuscrisul corespondenţei secrete a principelui Vogoride, caimacanul Moldovei, cu vărul său, consulul Turciei la Londra, în care se arătau încercările de a se submina unirea Principatelor, cerându-i stăruitor să le tipărească, pentru a fi răspândite, în secret, în public. Doar că politicianul Valentineanu, ca orice politician, n-a știut să apere acest secret.
3 săptămâni la pușcărie
Depunea mărturie chiar Petre Ispirescu, în jurnal: „Valentineanu, flecar, ca să-şi dea aere de patriot, spunea la toți cunoscuţii ce a făcut.” Poliţia, aflând de această acţiune, l-a arestat pe Ispirescu (doar nu era să-l salte pe patron, ori pe politician!). Fără a fi judecat, Ispirescu a fost închis, apoi, după trei săptămâni, eliberat, fix în ziua deschiderii Divanului ad-hoc. Între timp, postul său la tipografie fusese ocupat. Dar nu numai atât: doamna Copainig, patroana tipografiei (după decesul soțului), a refuzat să-i mai achite leafa pe două luni şi retribuţia la care avea dreptul din veniturile tipografiei, pe ultimele cinci luni, conform unei înțelegeri inițiale. Înșelat la bani, Ispirescu, extraordinar tipograf, și-a găsit repede de lucru.
Sevastița i-a dăruit zece copii
Și și-a văzut de viață. În 1861, Petre lspirescu îşi întemeia familia, căsătorindu-se cu Sevastiţa, fata lui Dima Petrescu, starostele cavafilor. În același an se muta în casa din str. Sălciilor, nr. 17, unde a locuit până la sfârşitul vieţii, una scurtă, e adevărat. Dar și plină de realizări și bucurii, fie dacă ținem seama doar de faptul că Sevastița i-a dăruit nu mai puțin de zece copii. Petre Ispirescu schița în tușe aspre atmosfera interbelicului românesc, atât de lăudat în ultimele decenii: „Lumea de azi a moștenit tot avutul celei de ieri. Incotro te uiţi nu vezi decât lipsă de sinceritate, lipsă de încredere, lipsă de tot ce e moral. Cel mai mare, cel mai puternic, desbracă pe cel mai mic, pe cel mai slab şi toţi vor să fie sus, ei toţi unul asupra altuia. Își răpesc unul altuia tot, până de-ar putea şi chiar bucăţica de pâine a copiilor. Imagină fidelă a naturii.”
Petre și basmele
În 1872, Ispirescu imprima colecția „Legende sau basmele românilor. Ghicitori și proverburi”, cu o prefață de B.P. Hasdeu. Zece ani mai târziu, publica o culegere completă de basme și legende, opera sa nepieritoare, intitulată „Legendele sau basmele românilor”, ce cuprinde 37 de basme, cu o prefață de Vasile Alecsandri. A mai tipărit „Basme, snoave și glume” (1883), „Jucării și jocuri de copil” (1885) și „Povești morale. Despre pomul Crăciunului” (1886).
Un Zafon rural
Apărut în 2020, sub titlul Petre Ispirescu. Jurnal manuscris. 1871-1882 (Editura Muzeul Literaturii Române) și îngrijit de cercetătoarea Astrid Cambose, jurnalul lui Petre Ispirescu este o frescă vie a României la începutul ei ca stat. Iată ce nota Astrid în introducerea acestui volum: „Avem dinainte un jurnal de fișe de lectură a... vieții. Sunt pagini despre greul tipografilor în a mânui în plumb limba scriitorilor-debusolați inclusiv de Dicționarul Academiei - veritabilă mărturie asupra dinamicii unei limbi ce își căuta forma scrisă încă, pagini despre copii și familie, călătorii - paginile călătoriei prin Vălenii de Munte spre Cheia te poartă cu gândul la un Zafon rural - poeme și poezii, culegeri de text din oralitatea imediată ori reflecții de antropologie și religie valoroase nu doar în contextul vremii. Uitat adesea, ori aruncat în colțul unor cercetări minore, îl văd pe Ispirescu drept un mare alcătuitor de limbă română, un excelent învățător copiilor și un îndemn de luminare adulților. El este cel mai integru monument al muncii pentru poveste, a efortului pentru basm. Care nu, nu este doar pentru copii. O să descoperiți un Ispirescu în tensiune permanentă, neobosit în muncă și epuizat de ea. Personal, descopăr ceva din cerbicia personajelor de basm ce luptă împotriva întunericului și răului.” Minunat elogiu.
195 de ani s-au împlinit în ianuarie 2025 (nu se cunoaște ziua exactă a nașterii) de la venirea pe lume a lui Petre Ispirescu.
„Lumea de azi a moștenit tot avutul celei de ieri. Incotro te uiţi nu vezi decât lipsă de sinceritate, lipsă de încredere, lipsă de tot ce e moral.”, Petre Ispirescu
1862 este anul în care Petre Ispirescu a publicat în revista Țăranul român, apoi într-o primă culegere personală, basmele „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, „Prâslea cel voinic și merele de aur”, „Balaurul cel cu șapte capete.”
„Te plâng, Românie. Popor blând şi generos, oare nu o să se termine odată suferinţele tale?”, Petre Ispirescu
„Uitat adesea, ori aruncat în colțul unor cercetări minore, îl văd pe Ispirescu drept un mare alcătuitor de limbă română, un excelent învățător copiilor și un îndemn de luminare adulților.”, Astrid Cambose, cercetătoare
Citește pe Antena3.ro
