Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După bătălia de la Poltava (1709) - eveniment care a marcat începutul declinului pentru regatul Suediei și totodată ascensiunea Rusiei pe harta nordului -, ambițiosul Petru I Romanov a simțit momentul prielnic și n-a ezitat să-și impună autoritatea în Finlanda, „Mama Suediei”, cum o numea tânărul țar într-o scrisoare datată la începutul secolului al XVIII-lea în care-i solicita amiralului său, Apraksin, să intensifice pregătirile pentru războiul din Marea Baltică. Înainte de confruntarea pe mare cu suedezii, Petru cel Mare, numele sub care avea să rămână în istorie reformatorul Rusiei, a dispus crearea unei flote puternice. Pentru a înțelege ce-a însemnat acest uriaș efort - uman, financiar, logistic -, vom încerca să schițăm istoria incipientă a marinei imperiale, prinsă, bineînțeles, în contextul epocii.
Strict control suedez
„Comparativ cu Marina Regală a Angliei, care deținea o sută de nave de linie, puterile baltice aveau flote mai mici, potrivite să lupte între ele pe marea închisă. Danemarca era o insulă-regat a cărei capitală, Copenhaga, era expusă în întregime spre mare. Imperiul Suedez însemna, de asemenea, atunci când Carol al XII-lea a urcat pe tron, o entitate maritimă a cărei integritate se baza pe securitatea liniilor de comunicații și libertatea de a deplasa trupe și provizii între Suedia, Finlanda, Estonia, Livonia și Germania de Nord. De la baza ei navală nouă, plasată strategic la Karlskrona, în 1658, pentru a-i ține în frâu pe danezi și pentru a proteja legătura pe mare cu provinciile ei germane, Suedia putea să controleze complet Baltica de mijloc și pe cea superioară” - considera istoricul Robert K. Massie în impresionanta sa biografie dedicată prințului încoronat la zece ani („Petru cel Mare. Viața și lumea lui”, ALL, 2015).
Regina Mării Baltice
În 1710, Suedia, considerată pe atunci „Regina Mării Baltice”, se baza pe 41 de nave de linie, exact același număr ca și rivala Danemarca, în vreme ce Rusia nu poseda niciuna! „Amiralul suedez Wachtmeister își bătea capul în principal cu danezii, deși comanda raiduri și în Golful Finic sau de-a lungul coastei livoniene”, observa, nu fără ironie, istoricul Robert K. Massie. Cum a reușit atunci Rusia, în doar patru ani, să-i umilească pe suedezi în lupta pe mare de la Capul Gangut sau Hankö/Hangö?
Un plan ambițios
Se știa că Petru începuse încă din 1711 construirea unei flote masive, ținta ambițiosului țar fiind să dețină cât mai repede o flotă de cincizeci de vase de linie. Nu precupețise niciun efort în acest sens. Angajase constructori de nave străini, ofițeri, amirali și simpli marinari. Cumpărase chiar de-a gata nave grele și fregate din Anglia și Olanda, pe care le ținea însă la adăpost în porturi până la finalizarea proiectului. Petru nu voia să riște nimic. În primăvara anului 1713, când se hotărâse deja să atace Suedia de-a lungul coastei finlandeze, peste Golful Botnic și insulele Åland, spre Stockholm, țarul Rusiei n-avea încă la dispoziție cele cincizeci de nave de linie.
Ambarcațiunea-surpriză
Revine întrebarea: și-atunci? „Succesul strălucitor în campaniile navale ale țarului din 1713 și 1714 s-a datorat utilizării unui tip de navă care nu fusese văzut niciodată până atunci pe Marea Baltică: galera. Aceasta era o ambarcațiune hibridă, de 25-30 de metri lungime, cu un singur catarg și o singură pânză, dotată cu numeroase bănci pentru vâslași”, consemna Massie în studiul amintit. Avantajul acestor galere deriva din capacitatea de a se deplasa rapid și când sufla vântul, și când marea era liniștită. Nu putea susține însă tunuri mari, așa că erau dotate cu guri de foc mai mici, dispuse și pe o parte și pe cealaltă a vasului.
Instrucție, la Veneția
Tactica de luptă era simplă, dezvoltată încă de pe vremea lui Xerxes, și nu implica cine știe ce abilități marinărești: după ce vâsleau spre țintă, soldații își aruncau cangele, se prindeau de vasul inamic și se cățărau rapid pe punte, unde învingătorii erau deciși în urma luptei corp la corp. Petru cel Mare își instruise infanteriștii la Veneția, puternica republică atât de hârșită în bătăliile navale cu Imperiul Otoman, războaie purtate și de unii, și de alții, pentru controlul Mării Mediterane, din galere imense în care erau îmbarcați până la 2.000 de oameni. Flota de galere a rușilor a cucerit destul de ușor coastele finlandeze, iar explicațiile sunt simple: navigând de-a lungul țărmurilor pline de insule stâncoase și fiorduri, unde greoaiele nave de linie ale suedezilor nu puteau pătrunde, galerele lui Petru au facilitat transportul de trupe și provizii, atât de necesare acaparării noului teritoriu.
Finlanda, mușcată din galere
Suedia, slăbită de eforturile întreținerii unei impetuoase flote de nave de linie menită să țină la respect Danemarca, n-a mai avut puterea financiară de a construi rapid și una de galere, pentru a contracara ofensiva Rusiei în apele puțin adânci. La 13 mai 1713, generalul-amiral Fiodor Apraksin, secondat de viceamiralul olandez Cornellius Cruys și de contraamiralul Piotr Alekseevici (însuși Petru cel Mare), cucerea deja prosperul Helsingfors (astăzi Helsinki), înaintând și luând în stăpânire Borga, apoi Abo, supunând, mai exact, tot sudul Finlandei în doar câteva luni.
Gafa amiralului Ehrenskjold
„Vara următoare, la 22 iunie 1714, o sută de galere rusești patrulau în largul coastei sudice a Finlandei, fără a avea curajul să se aventureze mai departe de promontoriul stâncos al Capului Hankö (sau Hangö), unde, la orizont, se profila formidabila forță navală suedeză comandată de amiralul Wattrang, care avea misiunea de a bloca înaintarea rușilor spre vest în direcția insulelor Åland și a coastei suedeze”, nota biograful Robert M. Massie înainte de descrierea bătăliei decisive.
Fiordul capcană
După câteva zile bune de tatonări, profitând de calmul atmosferic, galerele rusești au surprins în larg o escadrilă a flotei suedeze comandată de amiralul Ehrenskjold. Apraksin n-a ezitat, intercalând între această escadrilă imprudentă și grosul flotei suedeze aflate în puterea lui Wattrang șaizeci de galere. Retrase și aliniate în gura unui fiord îngust, navele lui Ehrenskjold au întâmpinat curajoase manevrele rudimentarei forțe navale ruse, completate între timp cu încă 35 de galere. Două atacuri au fost respinse de artileria suedeză, cu pierderi mari în rândul rușilor. În ciuda opoziției dârze, flota amiralului Ehrenskjold a cedat până la urmă la al treilea atac.
O nouă forță se insinuează
„Unul dintre vasele de linie suedeze s-a scufundat pur și simplu sub greutatea oamenilor care se luptau pe punte. Odată ce linia de apărare a fost ruptă, rușii au vâslit prin breșa formată, înconjurând din toate părțile escadrila scandinavă. Încleștarea a fost extrem de sângeroasă, la capătul celor trei ore de lupte nu mai puțin de 361 de marinari suedezi pierzându-și viața. Alți 900 au fost luați prizonieri, printre aceștia numărându-se și amiralul Ehrenskjold, cu tot cu nava-amiral Elefant și alte nouă vase mai mici”, evidenția istoricul Robert K. Massie, recompensat cu Premiul Pulitzer în 1981 pentru lucrarea „Petru cel Mare. Viața și lumea lui”.
Sigiliu țarist
„Hangö - concluziona Massie - nu a fost o acțiune navală clasică, dar a fost prima victorie pe mare a rușilor, iar Petru a considerat-o răsplata lui personală pentru anii de efort în care și-a construit flota”. În luna septembrie 1714, după ce au curățat Golful Finic și estul Golfului Botnic de ultimele vase suedeze, 60 de galere rusești cu 16.000 de soldați la bord au debarcat în insulele Åland, punând astfel sigiliul țarist pe partea superioară a Mării Baltice. Temerarul amiral Apraksin a atacat inclusiv coastele suedeze, incendiind orașul Umean. Raportul de forțe în Marea Baltică se schimba, puterea Suediei pălea în același timp cu închegarea uneia noi: Rusia imperială.
La sfârșitul domniei lui Petru cel Mare, flota Rusiei din Marea Baltică era alcătuită din 34 de vase de linie (nave mari, cu 60 și 80 de tunuri), 15 fregate, 800 de galere și 28.000 de marinari.
Pentru că aristocrații ruși erau total dezinteresați de mare, toate navele importante ale flotei construite de Petru I erau comandate de ofițeri străini, printre care se numărau greci, venețieni, danezi și olandezi.
În cadrul celebrării victoriei de la Hangö, Petru cel Mare, care participase activ la bătăliile navale din poziția de contraamiral, s-a avansat singur la gradul de viceamiral!
„Prieteni și camarazi! Este cineva printre voi care acum douăzeci de ani îndrăznea să conceapă că vom putea acoperi Baltica cu navele construite de mâna noastră?”, Petru cel Mare, în 1714
„Hangö nu a fost o acțiune navală clasică, dar a fost prima victorie pe mare a rușilor, iar Petru a considerat-o răsplata lui personală”, Robert K. Massie, istoric
