Poetul-vânător care a parodiat en fanfare România Belle Époque

Fiu al ardelenilor Paraschiva (Coma) - maestră-țesătoare de covoare la Azilul „Elena Doamna” din Cotroceni, remarcată și adusă la București din Săliștea Sibiului de doctorul Carol Davila - și Ion - cojocar vesel, de o bunătate extraordinară (nepoții povesteau că ținea găinile până mureau de bătrânețe), glumeț, mic de stat, dar drept ca bradul -, Gheorghe Topârceanu, George ori Gogu, cum era alintat în familie, s-a insinuat în lume într-o zi de primăvară, 21 martie, 1886. Cei șapte ani magici ai copilăriei i-a trăit în poala bunicii din partea mamei, Ana Coma, călugărită la schitul Văleni, unde băiețelul de-o șchioapă obișnuia să se amuze trăgând de cornițe iezii mănăstirii. Din primii ani de școală, consumați într-o margine de București și completați în cătunul argeșean Șuici, sus, pe Topolog, înspre inima Făgărașului, George a păstrat amintirea primilor fiori poetici. Rememorarea momentului e și astăzi tragicomică: „Aveam pe atunci un coleg de clasă pe care-l chema Stănciuc, un băiețel slab și cu urechile mari, puțin mai mic de statură decât mine - dacă se putea închipui așa ceva. Într-o recreație, i-am zis lui Stănciuc...”

Un deget în nas și două palme 

Urmarea e de pus în ramă: „«Vino să-ți spun o poezie făcută de mine». Și l-am tras după colțul școalei, într-un loc mai ferit, unde i-am debitat prima mea operă literară, alcătuită numai din două versuri: Săriți cu toții, frați români/Să dăm năvală în păgâni.... Era o poezie patriotică. O făcusem într-un moment de inspirație, după modelul celor din Cartea de citire. Și eram foarte mândru”. Reacția primului ascultător? Ne luminează Topârceanu (în conferința Cum am devenit ieșean): „Stănciuc însă nu s-a arătat entuziasmat deloc. El a ascultat versurile mele de vitejie cu un deget în nas și cu ochii după vrăbii. Și, când am isprăvit, a zis numai atâta: «Ce-mi dai să nu te spun la domnu?»… Întrebarea asta mi s-a părut atunci, nu știu pentru ce, cu tot lipsită de delicateță. Ce era să-i dau? I-am dat imediat o palmă. Pe urmă, dacă nu mă înșel, am impresia că i-am mai dat una”. Fulminant debut poetic, nu?

Urecheat de o blondă cu ochii albaștri

Și de-ar fi fost reușită a doua încercare! Dar n-a fost. Mărturia lui Topârceanu e, din nou, înduioșătoare (și amuzantă): „A doua descurajare am suferit-o prin clasa a patra de liceu, după ce am luat contact prima oară cu Eminescu. Știți cum e poezia lui Eminescu, peste tot numai lună. Aproape că nu există poezie de-a lui în care să nu fie vorba de lună. Cetind pe Eminescu, nu-i de mirare că, după ceva vreme, devenisem și eu lunatic de-a binelea”. În ce măsură? Încercând dragostea pentru o arătare blondă cu părul lung și ochii albaștri, adolescentul Topârceanu n-a găsit la îndemână decât o femeie măritată, cu trei copii, nevasta unui funcționar la poștă. Când, în sfârșit, după îndelungi zbateri, a reușit s-o prindă singură pe iubita mult cântată în versuri deșucheate, Topârceanu a suferit un șoc: „Eram pe atunci o scârbă mică de băiat. Nici prin minte nu putea să-i vie cucoanei cam unde vreau eu să bat, cu luna. Dar când, până la urmă, a înțeles despre ce-i vorba și că ea este aleasa inimii mele, s-a indignat, săraca, așa de tare, că m-a luat imediat de-o ureche - și m-a dat afară”. 

Săgeți otrăvite dinspre Iași spre București

Maestrul de mai târziu al parodiei, bardul care l-a luat în balon până și pe Arghezi, cel mai mare poet român al secolului al XX-lea, nu s-a lăsat însă descurajat. Dimpotrivă! „Topârceanu debutează în 1916 cu Balade vesele și Parodii originale, reluate ulterior, în noi ediții îmbogățite. Publicase mai înainte (1909-1910) - sublinia criticul literar Eugen Simion în prefața volumului închinat poetului-vânător în cadrul colecției Opere Fundamentale (2014) - în «Viața românească» și «Viața socială» a lui N.D. Cocea, o parte din aceste versuri, printre ele Balada popii din Rudeni și Balada chiriașului grăbit care-l făcuseră cunoscut în lumea literară. Era, spun contemporanii, un om inteligent, spiritual, discret și chiar timid în spațiul public. Oare? „Otrăvurile spiritului satiric și, în genere, fantasmele ironiei acide se văd mai bine în notele publicate în revistă. Aici îi atacă fără contenire, decenii de-a rândul, cu scurte însemnări caustice, pe E. Lovinescu, Gh. Bogdan-Duică și pe alți adversari ai grupului de la Iași. Unele caracterizări (puse în versuri) au intrat în folclorul vieții literare”.   

Pușca lui Cuza Vodă

„Reputația de autor de cronici rimate - mai sesiza Eugen Simion - l-a urmărit multă vreme pe Topârceanu. Și-ar mai fi ceva care i-a determinat destinul poetic. A apărut cu primele volume într-un moment nepoetic și într-un loc (Iași) în care simbolismul nu era prețuit. În plus, perioada 1916-1920 este dificilă pentru literatură, în genere. Când vorbesc armele, poezia - se știe - tace”. Ușor-ușor, versurile acestui „caricaturist verbal și scamator fără pereche, fraged iconar și splendid provizoriu” - cum l-a încondeiat Arghezi într-o tabletă în „Bilete de papagal” - au prins cheag. „Top”, cum semnase la debut, avea să-și lase soția, pe Victoria Iuga (care-i dăruise un fiu în 1912, Gheorghe), la Câmpulung/Pitești și, fără să divorțeze vreodată, va trăi la Iași alături de prietena-iubită Otilia Cazimir, dar și în mijlocul unei găști ce-a știut să-l prețuiască. Demostene Botez, amic intim, la fel ca Mihail Sadoveanu sau M. Sevastos, și-amintea cu nostalgie: „Cu ce patimă colecționa Topârceanu tot soiul de arme vechi! Avea o pereche de pistoale mari, cu țevile de fier ruginit, dar cu patul de argint suflat cu aur și înflorit cu email. Avea puști cu cremene cu patul sculptat (una aparținuse lui Vodă Cuza), o carabină rusească de la ’77, cu țeava exagerat de lungă, cu care lua gâștele din zbor… Avea revolvere cu mânerul de os și de sidef, iatagane în teci de catifea cu flori de argint vechi, pumnale indiene de fildeș și lame de Toledo, stileturi fine ca niște perfide bijuterii”.  

Confecționa bumeranguri și picta

Bun țintaș (Topârceanu era vestit pentru precizia la exercițiile de tir), autorul volumului Migdale amare (1928) avea și alte preocupări în afară de poezie și chefuri cinegetice (bătea România din deltă până-n Cucuteni cu Sadoveanu, la vânătoare). Cedăm cuvântul biografului Al. Săndulescu: „Patima armelor, la rândul ei, a născut altele în aparență și mai năstrușnice. Cumpăra jucării pe care le demonta până la cel mai mic șurubel, aparate de fotografiat, dar confecționa și bumeranguri ce făceau bucuria copiilor de prin vecini. Toate acestea nu erau simple capricii de poet, ele ascundeau pasiuni mult mai serioase, de fizică mecanică, de optică și stereoscopie”. Mai departe, despre un Topârceanu prea puțin cunoscut: „Proiectul său asupra imaginii în relief se bucurase chiar de aprecierea unor specialiști, doar că nu l-a putut experimenta, fiind prea costisitor. Scriitorul suspectat de activitate lentă, chiar de sterilitate, avea în fond preocupările cele mai variate, dintre care nu lipseau matematica și medicina, ca să nu mai pomenim de filosofie și logică. Mai mult, picta, un tablou al lui intitulat Democrație urbană îi plăcuse în mod deosebit lui Ibrăileanu”.

Tocuri femeiești înalte și meșă

Nu toate portretele lui Topârceanu sunt la fel de binevoitoare. Drept dovadă, facem loc crochiului prins de Ionel Teodoreanu în cartea sa de amintiri, intitulată Masa umbrelor: „Un ritm ca de codobatură dădea un fel de provizorat lui Topârceanu chiar când părea că stă. Părea, am spus. Căci niciodată nu ședea de-a binelea. Pendula mereu, uneori imperceptibil, dar niciodată nu se oprea efectiv”. Autorul „Medelenilor” a surprins și ticurile comportamentale ale poetului complexat de statura mică și de urâțenia fizică: „În buzunarul de la piept al întârziatei sale tunici liceale, purta pieptene și oglindă rotundă, pe care le întrebuința mereu, potrivindu-și ba cărarea, ba meșa de pe frunte, ba cravata, ba pieptănătura sprâncenelor (adică o adevărată oglindă - oglinjoara mea!). După cum și tocurile femeiești înalte ale ghetelor lui (avea picior de femeie minuscul) dovedeau că urmașul lui Ahile nu era vulnerabil la un călcâi, ci la amândouă)”.

Stăncuțe, papagali, sticleți

Caracterizarea răutăcioasă a avocatului-scriitor Ionel Teodoreanu am diluat-o în tușele calde ale editorului Al. Săndulescu: „George Topârceanu locuia mereu în camere izolate, retrase de zgomotul străzii, unde creștea câte o vietate sălbatică, un pui de lup sau de vulpe, o stăncuță, papagali de India, sticleți românești. Îi dădăcea, le cumpăra hrană potrivit prescripțiilor științifice - citise Tratatul de ornitologie al lui Jean-Alfred Brehm și se interesa de reacțiile lor interioare”. Ultima buclă biografică atipică: „Gâzele, gândacii de tot felul erau prietenii lui preferați în după-amiezile de primăvară, petrecute la Copou sau «la deal» la Mihail Sadoveanu. Consultase pe Fabre, cu cartea lui Vie des insectes, dar și pe Pavlov sau pe Maeterlinck cu lucrarea lui despre viața albinelor”. Un poet atașat, așadar, de viețuitoare nu doar în rimele baladelor, ci și în viața reală.

Bocit în România, tălmaci în Bulgaria

Încorporat ca sergent în regimentul 3 Artilerie grea, George Topârceanu a căzut prizonier încă din primele lupte, la 24 august 1916, pe frontul de sud, la Turtucaia. Până în ianuarie 1918, poetul va fi captiv, trecând prin mai multe lagăre până să aibă norocul să ajungă la Sofia ca interpret de limba franceză (pe care o învățase în liceu). O bună bucată de timp, în țară se crezuse că a murit, mai ales că a reușit să scrie familiei abia la 22 mai 1917, prin intermediul Crucii Roșii. Experiențele din război au fost materializate în câteva volume valoroase de proză/jurnale de campanie: „Amintiri din luptele de la Turtucaia (1918)”, „În gheara lor. Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare” (1920) şi „Pirin-Planina. Epizoduri tragice şi comice din captivitate” (1936). „Prozatorul e comparabil valoric cu poetul. Succesul, în ambele ipostaze, a fost mare, dar ceea ce i-a fost iertat prozatorului nu i-a fost iertat poetului”, aprecia criticul literar Paul Cernat.

O capodoperă nefinalizată: „Minunile Sfântului Sisoe”

George Topârceanu a produs și proză de calitate: „Romanul neterminat Minunile Sfântului Sisoe (1938), satiră anticlericală cu bătaie lungă, e memorabil - considera profesorul Paul Cernat. Nici «Povestirile vânătoreşti», scrise împreună cu Mihail Sadoveanu (un maestru al genului), nu-s de lepădat. Doar agreabile sunt, în schimb, «prozele umoristice şi pesimiste» din «Scrisori fără adresă»”. 

Ghinionul nespart al ambițiilor academice

George Topârceanu și-a ratat cariera studențească. În 1908 s-a înscris la Facultatea de Drept din București, ale cărei cursuri le-a abandonat însă în același an. În 1909, și-a încercat norocul la Facultatea de Litere și Filosofie, unde a participat la câteva seminarii ale profesorului Mihail Dragomirescu. A dat chix și aici. Stabilit la Iași, Topârceanu și-a reluat studiile universitare între 1914 și 1916, la Facultatea de Filosofie, unde a fost apreciat de logicianul Ion Petrovici. „Top” s-a apucat chiar să conceapă o teorie a comicului, ca răspuns la lucrarea lui Bergson, Le rire (Râsul). Scris în română și franceză, din studiu nu ne-au mai rămas decât o mână de capitole și un vast material documentar. Mobilizarea generală care a precedat intrarea României în Primului Război Mondial a spulberat pentru totdeauna aspirațiile academice ale poetului, care nu s-a mai întors niciodată pe băncile vreunei universități.

Moartea de sub liliac

Încă din vara anului 1936, când slăbit și îngrijorat a plecat de la mănăstirea Agapia spre Iași, George Topârceanu dezvoltase o obsesie pentru boala ce nu-i mai dădea pace. „Întins în patul din cămăruța de pe strada Ralet, citea neîncetat «Larousse médical» cu speranța că va pricepe ce are. Se plângea că din cauza bolii și a deprimării nu mai poate să scrie, romanul Minunile Sfântului Sisoe, la care ținea foarte mult, rămânând de izbeliște. Era bântuit de gânduri negre, prevestitoare ale sfârșitului în care nu voia să creadă”, consemna biograful Al. Săndulescu în cronologia întocmită pentru cele două volume de Opere dedicate lui „Top” de Fundația Națională pentru Știință și Artă. Chinuit de dureri și înfricoșat, poetul avea să călătorească în februarie 1937 la Viena pentru noi analize medicale. Alături i-a fost devotata Otilia Cazimir. Verdictul profesorilor Iagici și Otto Porges avea să fie însă devastator: cancer hepatic. Revenit la Iași, Topârceanu și-a aflat diagnosticul doar cu puțin timp înainte de a închide ochii pentru totdeauna. „Când își primea ultimii prieteni, se acoperea, să nu-l mai vadă nimeni urât”, nota malițiosul Ionel Teodoreanu în volumul său memorialistic. Baladistul poznaș avea să se frângă la 7 mai 1937, la doar 51 de ani, îngropat în parfumul delicat al florilor de liliac ce tocmai își revărsaseră tainele mov peste fereastra deschisă spre moarte.

„Râzând în hohote, Topârceanu ne-a învățat să ne pregătim pentru plâns”, Nichita Stănescu

136 de ani s-au împlinit pe 20 martie 2022 de la nașterea lui Gheorghe/George Topârceanu

1926 este anul în care George Topârceanu a primit Premiul național de poezie

1936 este anul în care Topârceanu a fost ales membru corespondent al Academiei Române, la propunerea prietenului de-o viață Mihail Sadoveanu