Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Tatăl său, Louis Barthes, gascon, de confesiune catolică, ofițer de marină, își pierde viața într-o bătălie navală în 1916. Mama, Henriette Binger, alsaciană, protestantă, fără profesie, se îndrăgostise de Louis Barthes în timpul unei croaziere spre Canada. Roland crește în credința protestantă a mamei, dar își petrece anii copilăriei în ținutul tatălui, al bunicii Berthe Barthes și al mătușii Alice, pitorescul Bayonne. Aici, în cetatea medievală portuară, «imaginar primordial al vârstei fragede: provincia ca spectacol, Istoria ca mireasmă, burghezia ca discurs» (Roland Barthes par Roland Barthes [Roland Barthes văzut de Roland Barthes]), copilul orfan al Marinei, Roland Barthes, este recunoscut oficial, pe 30 noiembrie 1925, pupil al națiunii. Barthes își face studiile la liceele «Montaigne» și «Louis-le-Grand» din Paris, apoi la Sorbona, obținând licența în filologie clasică”, nota cercetătorul Toader Saulea într-o formidabilă minibiografie dedicată filologului Roland Barthes - Dicționarul scriitorilor francezi (Polirom, 2012).
În zodia tuberculozei
Dar să facem loc portretului: „La șaptesprezece ani Roland se îmbolnăvește de tuberculoză, cunoaște viața de sanatoriu, trăiește în intimitatea (meta)fizică a propriului său corp prea sensibil, acesta înscris apoi, compensat, «textualizat» în corpul operei. Sub înrâurirea culturii greco-romane, scrie în 1933 comentariul En marge de Criton (Pe marginea dialogului Criton), publicat în 1974 de revista L’Arc, apoi, încă inedite, piesa într-un act Le Voyage d’Arion (Călătoria lui Arion), apologul Les Aventures d’un jeune Crétois (Aventurile unui tânăr cretan) sau poemul La Ballade des susceptibilités (Balada susceptibilităților). Receptiv la evenimentele timpului, adolescentul Barthes este, în 1934, cofondator al Grupului studențesc de «Apărare republicană antifascistă». Animator al Grupului de teatru antic de la Sorbona, pune în scenă, în 1936, tragedia eschiliană Perșii. «Cu titlu precar și provizoriu», este profesor la Biarritz (1939), apoi pedagog la Paris. Măcinat de gândul bolii, însingurat și deprimat, vede tot mai mult în tuberculoză «un adevărat stil de viață, un mod de existență», împăcat cu ideea că și-ar putea «petrece toată viața în sanatoriu» (Le Grain de la voix [Lamura vocii]). În tratament la Sanatoriul studențesc din Saint-Hilaire-du-Touvet, în Isère, Barthes publică, în revista Existences de aici, Notes sur André Gide et son «Journal» (Note despre André Gide și «Jurnalul» său), o prezentare a filmului Îngerii păcatului de Robert Bresson, precum și o analiză a romanului Străinul de Albert Camus”.
Inițiat în marxism, apoi angajat la București
Pe îndelete: „În timpul sejurului postcurativ de la Leysin (Elveția), este inițiat de către un fost deportat, Georges Fournié, în gândirea marxistă, și tot cu ajutorul acestuia face cunoștință cu Maurice Nadeau, director literar la Combat. Un fost condiscipol și prieten statornic, Philippe Rebeyrol, atașat cultural în România, îi obține un post de bibliotecar și lector de limba franceză la Institutul Francez din București, unde și locuiește, împreună cu mama sa, între 1947 și 1949. Aici își face noi prieteni, printre care filosoful Charles Singevin, cu o influență marcantă asupra formației sale intelectuale, și elenistul Jean Sirinelli. În toamna anului 1949 este lector de limba franceză la Alexandria, în Egipt, coleg cu lituanianul Algirdas Julien Greimas, grație căruia îl descoperă pe Ferdinand de Saussure. Revenit în Franța, lucrează, între 1950 și 1952, la Direcția generală a relațiilor culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. La solicitarea lui Maurice Nadeau, începe să scrie cu regularitate, pentru Les Lettres nouvelles, scurte cronici pe teme variate, viitoarele Mythologies (Mitologii) (1957). În 1952, Charles Bruneau îi obține un post de cercetător stagiar în lexicologie la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique). Cofondator și animator al revistei Théâtre populaire, contribuie la popularizarea teatrului și a gândirii lui Brecht în Franța”.
Secerat într-un accident auto
În 1960 Roland Barthes este șef de lucrări la Secția de științe economice și sociale de la École Pratique des Hautes Études, apoi, între 1962 și 1976, director de studii la Secția de sociologie a semnelor, simbolurilor și reprezentărilor. În 1976 este ales, la solicitarea lui Michel Foucault, profesor la Collège de France, unde este înființată anume o catedră de semiologie literară. Pe 25 octombrie 1977 survine moartea mamei sale, Henriette Barthes: „Ceea ce am pierdut nu e doar un chip (al Mamei), ci o ființă; și nu o ființă, ci o calitate (un suflet): ceva nu indispensabil, ci de neînlocuit” (La Chambre claire [Camera luminoasă], 1980). În după-amiaza zilei de 25 februarie 1980, Roland Barthes este victima unui accident de circulație în arondismentul V, Rue des Écoles. Se stinge din viață pe 26 martie”.
Grad zero
În continuare, opera sub lupă: „Piatră de temelie a Noii Critici, cel dintâi eseu barthesian, Le Degré zéro de l’écriture (Gradul zero al scriiturii) (1953), marchează o adevărată «ruptură epistemologică» în actul de receptare a literaturii în anii ’50, când biografia literară, în tradiția Gustave Lanson, continua să reprezinte canonul de lectură a operei ca strict imanentă autorului ei. Expresia «degré zéro de…», definită de dicționarul Petit Robert ca «reprezentare a (unui lucru) drept nul (distinctă de absența sau uitarea acelui lucru)», desemnează, în termeni lingvistici, realitatea în care o opoziție semnificantă poate fi «neutralizată» prin intervenția unui al treilea termen, numit «grad zero». Astfel, pentru unii lingviști, scrie Barthes, modul indicativ poate apărea, între conjunctiv și imperativ, «ca o formă amodală». Așadar, «păstrând proporțiile, scriitura de gradul zero este în fond o scriitură indicativă sau, dacă vrem, amodală; ar fi poate mai nimerit să se spună că este o scriitură de jurnalist dacă, bunăoară, jurnalistul nu ar dezvolta în general forme optative sau imperative (adică patetice). Noua scriitură neutră se situează tocmai în mijlocul acestor clamări și verdicte, fără a fi părtașă la ele; ea se ivește tocmai din absența lor; însă această absență e totală, nu implică nicidecum vreun ascunziș ori vreo taină; prin urmare, nu se poate spune că este o scriitură impasibilă; e mai curând o scriitură inocentă»”.
Forțe oarbe
Mai departe: „O nouă literatură, «inocentă», «neutră», vizând «scriitura albă», «căutarea unui non-stil», a unui «stil oral», «grad zero», «grad vorbit al scriiturii», reprezentată, între alții, de scriitori precum Maurice Blanchot, Camus, Jean Cayrol, Céline sau Raymond Queneau, ar putea constitui «o utopie de limbaj», un spațiu de reconciliere a romancierului cu poetul, a scriitorului cu literatura, a literaturii cu lumea, fără ca acest lucru să anticipeze neapărat, cum își închipuie Barthes, «o stare absolut omogenă a societății umane». În Jurnalul lui Gide, scriitor la care Barthes prețuiește «conștiința nefericită», criticul regăsește tocmai acea absență a stilului, care, considerat în sine, poate fi deseori un alibi, o mască, întrucât, individual, intim, el este doar un «limbaj autarhic ce coboară în mitologia personală și tainică a autorului», spre deosebire de limbă, acel «corp de prescripții și obiceiuri comun tuturor scriitorilor unei epoci». Stilul și limba există așadar ca «forțe oarbe», și numai reconcilierea lor în exercițiul aproape tragic al scriiturii îl inserează pe scriitor în istorie și societate. Numai scriitura, afirmă Barthes, este un «act de solidaritate istorică»”.
O metodă riguroasă
Din nou biograful Toader Saulea: „Concomitent cu analiza sociologică a reprezentărilor care domină viața socială, demersul critic al lui Barthes anticipează o metodă mai riguroasă, semiologia, inspirată de Ferdinand de Saussure și Louis Hjelmslev și schițată în substanțiala postfață a volumului, intitulată «Le Mythe aujourd’hui» («Mitul astăzi»). Deși mitul comportă triada semnificant-semnificat-semn, el este, scrie Barthes, «un sistem particular prin aceea că se construiește pornind de la un lanț semiologic preexistent: el este un sistem semiologic secund». Așadar, etimologic povestire legendară, simbolică privind condiția umană, mitul social este o sărăcire a realului, alibi ideologic în scopul menținerii unei dominații de natură politică și economică. Un film, o reclamă, o vedetă (Greta Garbo, Chaplin), Turul Franței, o tautologie («un ban e un ban», «Racine e Racine»), un discurs politic denaturează, «mitologizează», mistifică realitatea. «Cuvânt furat, apoi restituit», mitul este securizant pentru mic-burghez în măsura în care el înfățișează faptul cultural ca fapt natural, însușirea dobândită ca însușire înnăscută. Prin demistificarea «ideologiilor» din viața cotidiană, prin demontarea simulacrelor, a clișeelor, a locurilor comune, prin evidențierea prostiei omenești în general, discursul semiologic barthesian, cu accente din Marx și Brecht, capătă aici și o dimensiune morală”.
Ființa literaturii
„Cele treizeci și trei de texte, articole și prefețe, acoperind aproape un deceniu (1954-1963), care compun volumul Essais critiques (Eseuri critice) (1964) - mai sesiza Toader Saulea - asociază analiza literară, semiologia și teoria brechtiană a artei în încercarea de a defini ceea ce autorul numește, în prefață, «ființa literaturii» sau, traducând cuvântul literaturnost al formaliștilor ruși, «literaturitatea» literaturii. Mai precis, termenul jakobsonian «literaritate» vizează literatura ca instituție, funcție socială, ca mod specific de tratare, de scriere a limbajului. De aici, deosebirea barthesiană între écrivant, scriitor-«mercenar», și écrivain, scriitor-autor. Primul, scrie Barthes, este «tranzitiv», fiindcă utilizează limbajul în vederea unui scop: dorința de a comunica, a explica, a aduce mărturie, a instrui etc. Cel de-al doilea, în schimb, este «intranzitiv», preocupat nu de ce anume să scrie sau de ce să scrie, ci de cum să scrie. El «concepe literatura ca scop, lumea i-o restituie însă ca mijloc». Scriitura lui este ontologie, întrucât, cantonat în acel cum să scrii, el «ajunge până la urmă la întrebarea prin excelență deschisă: de ce există lumea? Care e sensul lucrurilor?». Însă, precizează Barthes, adevărata literatură reprezintă lumea mereu ca întrebare și niciodată ca răspuns”.
Fenomen editorial
În siaj, câteva aprecieri barthesiene asupra textului (în sine): „Există text de plăcere: cel care te mulțumește, te umple, îți procură euforie; cel care vine dinspre cultură, nu rupe cu ea, este legat de un exercițiu confortabil de lectură. Există și text de juisare: cel care creează o stare de sfârșeală, de disconfort, care zdruncină temeliile istorice, culturale, psihologice ale cititorului, consistența gusturilor, valorilor și amintirilor sale, amenință relația sa cu limbajul”. Iar plăcerea, scria Barthes, nu este nici simplă, nici neutră, ea provine dintr-un „exces al textului”, este „revoluționar asocială, scandaloasă”, nu pentru că ar fi „imorală, ci fiindcă este utopică”. Printre cele din urmă comentarii ale cercetătorului Toader Saulea „Fragments d’un discours amoureux (Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit) (1977), text diseminat, fracționat, un fel de portret existențial al îndrăgostitului, dramatizează discursul acestuia într-un șir de «figuri», «bufeuri de limbaj» ce constituie titlurile crâmpeielor aforistice ordonate alfabetic, urmate de o definiție: «așteptare: tumult de neliniște iscat de așteptarea ființei iubite, pe fondul unor mici întârzieri (întâlniri, telefoane, scrisori, întoarceri din drum)». Cartea îi aduce lui Barthes o notorietate și drepturi de autor peste așteptări, cu șapte ediții în cursul aceluiași an, atingând o sută șaptezeci și șapte de mii de exemplare la al șaisprezecelea tiraj (1989)”.
Fascismul limbii franceze
Aproape de final: „Însă, concomitent cu această fenomenologie romanescă a discursului iubirii, Barthes își continuă activitatea de semiolog la Collège de France, unde ține lecția inaugurală pe 7 ianuarie 1977, în cursul căreia, referindu-se la constrângerile afective și sociale ale limbii franceze, avea să rostească o frază adesea citată ulterior: «Limba […] nu este nici reacționară, nici progresistă; ea este pur și simplu fascistă; căci fascismul înseamnă nu a împiedica să spui, ci a obliga să spui» (Leçon, 1978). Ieșit de sub tipar cu două luni înainte de moartea autorului, eseul La Chambre claire (1980), subintitulat Însemnări despre fotografie, este o meditație asupra morții, polarizată de figura Mamei, Henriette Barthes, stinsă din viață cu optsprezece luni mai înainte și îndoliind iremediabil sufletul fiului ei: «Se spune că, prin trecerea timpului, doliul alină încet-încet suferința; mi-era și îmi este cu neputință să cred acest lucru; fiindcă, în ce mă privește, Timpul șterge doar simțământul dureros al pierderii (nu plâng), și asta-i tot. În ce privește restul, totul a rămas neclintit»”.
Intrarea în legendă
Ultimele tușe: „Hermeneut al cuvintelor și lucrurilor - a căror savoare se regăsește, de pildă, în opera unui Georges Perec -, mentor al Noului Roman și al Noii Critici, o vreme promotor al semiologiei, Roland Barthes «este înainte de toate un poet» (Michel Butor), «un Valéry, dacă vrem, dar cu mult mai pervers» (Jacques Bersani), un «mistic senzual» (Olivier Burgelin), «o simfonie de Beethoven» (Violette Morin). Frecvent citat de Școala de la Konstanz (H.R. Jauss, W. Iser), receptat în Germania, unde este citit, se pare, mai mult decât Sartre, ca filosoful contemporan cel mai accesibil non-francofonilor, Barthes devine treptat un personaj romanesc: îl regăsim în Femmes (Philippe Sollers), Roman Roi (Renaud Camus), Le Regard des statues (Norbert Bensaïd), Les Samouraïs (Julia Kristeva). Arbitru al «modernității», receptiv la variațiile modei mai mult decât Michel Foucault sau Jacques Lacan, Roland Barthes, intelectualul multivalent, se dezvăluie, cu trecerea timpului, ca un scriitor surprinzător și original, funciarmente moral”.
Opere și traduceri
Le Degré zéro de l’écriture (1953, reeditare în 1972, împreună cu Nouveaux Essais critiques); Michelet par lui-même (1954); Mythologies (1957, 1970); Sur Racine (1963); Essais critiques (1964); Critique et vérité (1966); Système de la mode (1967); S/Z (1970); L’Empire des signes (1970); Sade, Fourier, Loyola (1971); Le Plaisir du texte (1973); Roland Barthes par Roland Barthes (1975); Fragments d’un discours amoureux (1977); Leçon (1978); Sollers écrivain (1979); La Chambre claire (1980). Postume: Le Grain de la voix (1981); L’Obvie et l’obtus (Essais critiques, III) (1982); Le Bruissement de la langue (Essais critiques, IV) (1984); L’Aventure sémiologique (I Éléments, II Domaines, III Analyses) (1985); Incidents (1987); Le Neutre. Cours au Collège de France 1977-1978 (2002).
În limba română
Despre Racine (trad. Virgil Tănase, prefață Toma Pavel), București, 1969; Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel” 1960-1971 (introducere, antologie și trad. Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu), București, 1980; Romanul scriiturii. Antologie (selecția textelor și trad. Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, prefață Adriana Vasiliu), București, 1987; Plăcerea textului (trad. Marian Papahagi, postfață Ion Pop), Cluj-Napoca, 1994; Mitologii (trad., prefață și note Maria Carpov), Iași, 1997; Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie (trad. Virgil Mleșniță), Chișinău, 2005; Eseuri critice (trad. Iolanda Vasilescu), Chișinău, 2006; Gradul zero al scriiturii urmat de Noi eseuri critice (trad. Al. Cistelecan), Chișinău, 2006; Plăcerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes. Lecția (trad. M. Papahagi, Sorina Dănăilă), Chișinău, 2006; Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit (trad. Sorina Dănăilă), Chișinău, 2007; Imperiul semnelor (trad. Al. Cistelecan), Chișinău, 2007; Jurnal de doliu (trad. Em. Galaicu-Păun), Chișinău, 2009.
46 de ani s-au împlinit în 26 martie 2026 de la moartea lui Roland Barthes.
„Scriitura este un act de solidaritate istorică”, Roland Barthes, semiolog
„Prin demistificarea «ideologiilor» din viața cotidiană, prin demontarea simulacrelor, a clișeelor, a locurilor comune, prin evidențierea prostiei omenești în general, discursul semiologic barthesian capătă aici și o dimensiune morală”, Toader Saulea, cercetător
„Adevărata literatură reprezintă lumea mereu ca întrebare și niciodată ca răspuns”, Roland Barthes
„Semiologia este știința ce studiază viața semnelor în sânul vieții sociale”, Roland Barthes
„Arbitru al «modernității», receptiv la variațiile modei mai mult decât Michel Foucault, Barthes, intelectualul multivalent, se dezvăluie, cu trecerea timpului, ca un scriitor surprinzător, funciarmente moral”, Toader Saulea, cercetător
Citește pe Antena3.ro
