Steinhardt, Anthistius și fratele Nicolae, treimea evreului român sclipitor

„Am față de exuberanța intelectuală a textelor acestui minunat eseist o afinitate specială (le recitesc mereu cu plăcere, uneori cu entuziasm) și nu cred în recuperările sale prea cucernice; cei care o fac n-au înțeles, mă tem, prea mult din acest spirit liber și mozartian, combinație de Ariel, Sf. Francisc și Chesterton în variantă ortodoxă (nepot al lui Freud, altminteri), trecut prin cea mai bună literatură frivolă franceză. Omul, care a realizat în felul lui coincidentia oppositorum, o obsesie a generației sale, scapă printre degetele oricărui reducționism și sfidează cu grație ideile primite de-a gata”, aprecia istoricul literar Paul Cernat într-un crochiu închinat amintirii lui Nicu-Aurelian Steinhardt.

„Jurnalul…” și „Călătoria…”

Dar să încheiem cugetarea profesorului Paul Cernat, pentru a face loc apoi unui portret-altfel al mărturisitorului de la Rohia: „Toată lumea (vorba vine...) a citit Jurnalul fericirii sau măcar a auzit de el. O carte mare, într-adevăr. Apropo, înainte de a se călugări, Nicolae Steinhardt a ajuns la Rohia adus de Constantin Noica și de Iordan Chimet... Dar câți oare au citit, mă întreb, Călătoria unui fiu risipitor, roman de sertar al adolescenței și burgheziei evreiești interbelice și precursor al celui mai bun Radu Cosașu, o carte care, ne spune titlul primului capitol, începe ca într-un roman de Gide sau Roger Martin du Gard?”. Probabil nu prea mulți, e plauzibil, dar poate și pentru că ficțiunea (auto)biografică din „Călătoria…” nu se ridică la înălțimile atinse în „Jurnal”. 

Prima lecţie de modestie şi trezire la realitate

Drept dovadă (a fericirii bine scrise), un fragment memorabil impregnat de trăirile din închisoare: „Starea de euforie şi recunoştinţă de după botez mă îmboldeşte să caut prilejuri de a face binele şi a mă arăta cât mai prevenitor, serviabil, fără cusur. Şi cât de bucuros mă simt că-s atât de liniştit şi de indiferent faţă de micimile şi deşertăciunile din jur! Prima lecţie de modestie şi trezire la realitate - nota Nicu Steinhardt - mi-o însuşesc în celula unde am fost transferat după ieşirea din cea în care am primit botezul. Fereastra e bătută în scânduri, dar sus e un pătrat mic neacoperit. Pe acesta îl putem ţine închis sau deschis. În principiu este interzis a te apropia la mai mult de doi metri de fereastră, dar unii gardieni se fac că nu văd şi în camera aceasta suntem lăsaţi a manipula pătrăţelul după voie”.

Țâșnește ura

Continuarea (savuroasă, cu specific românesc): „Jumătate din cameră doreşte să-l ţină închis. (Vreţi să ne omorâţi? Trage dom’le, e un curent ucigător!) Cealaltă jumătate susţine să fie deschis. (Vreţi să ne omorâţi? Ne sufocăm dom’le, e o căldură de moarte.)
Ce minunată ocazie de a-mi arăta mărinimia, blândeţea şi detaşarea. Zic: cum vreţi, mi-este egal, nu mă pronunţ. Pe loc se realizează unanimitatea celulei, care mă duşmăneşte. Din toate părţile se aude: ce, vrei să te pui bine cu toată lumea? Vrei să fii şi-n car, şi-n căruţă, şi cu slănină-n pod şi cu porcu-n coteţ, nu-ţi merge, ori cu carne, ori cu brânză. Ura e generală, a ţâşnit spontan şi sincer. Modestie, băiete! Ia-o încet. Nu sunt nici şase luni de când ai intrat la puşcărie şi nici două de când te-ai botezat şi te şi crezi Simion Stâlpnicul! Mai uşor cu nepărtinirea şi dispreţul faţă de mărunţişuri. Îmi trebuie câteva zile ca să înţeleg. Votez cuminte pentru fereastra deschisă. Toate se potolesc ca prin farmec”.

Sub pecetea numelui „Anthistius”

Dar pentru că am promis un portret-altfel, să dezvelim până la miez și frânturi din tinerețea lui N. Steinhardt, de pe vremea când semna sub numele „Anthistius” parodii neojunimiste la adresa discursurilor de ultimă modă din anii ’30 - „o parodie satirică la adresa Poemului invectivă al lui Geo Bogza în care autorul își întrece, pe alocuri, în insolență modelul parodiat” - după cum remarca Paul Cernat. „Peste aproape 50 de ani - adăuga istoricul literar -, vârstnicul eseist convertit și călugărit va publica la Editura Albatros a lui Mircea Sîntimbreanu un volum-eseu șturlubatic (și esopic) în care va recupera, prin citate, o mare parte a textelor bogziene nepublicabile în epocă, din motive de pudoare”.

„geo bogza”, tăvălit fără milă 

Facem loc deliciului steinhardtian: 

„Balada celor trei smintiți și a altor mulți pîrliți

La balamucul din valea lungă unde e

Director Temistocle Vergatoulos zis Haidarada zis Măsea

Sunt trei smintiți.

Cel dintîi a făcut cele mai teribile

Blestemății

Fără deosebire de vîrstă sau sex;

S-a dat la coșciugul de lemn (ieftin) în care era

Bătrîna lui străbunică moartă la nouăzeci și trei de ani

Și s-a făcut vinovat de necrofilie.

Cîte a mai făcut nici

Nu se poate scrie.

Al doilea nebun făcea actul cărnii numai cu obiecte

Inanimate

Și își băga sexul numai în găuri artificiale

Fiindcă era bărbat puternic cu pulpele ca piatra și

Sexul grozav, nici că se vede deseori

Așa ceva;

Nebunele se țineau după el:

Lovi-te-ar damblaua nebunule, ai, dă-te și la noi cestelalte

Trăzni-te-ar Cel de Sus din senin

Că și noi avem nevoie

Dar el le zicea: hai sictir, desfrînatelor,

Cărați-vă

Nu vreau să mă dau la voi, iaca ba, nu vreau

Așa de pamplezir

Și se dădea la ziduri unde făcuse găuri și la căldări și

Trăia cu gălețile;

Iar nebunelor să le vie rău și alta nu

Și făceau spume la gură

Alergînd prin gangurile întunecoase și umede

Urlînd a pustiu.

Pe al treilea țîcnit îl chema geo bogza

Un om uscățiv înalt și negricios

Despre acesta se spune că închipuise în nopți lungi de veghe

Cele mai felurite poziții și spurcăciuni și se zicea meșter

întru ale sexualității

Numai că nu le practicase (se vede) niciodată

Că îl turburau cele ce scrisese prin cărți

El zicea că mai știe și altele și că descoperise și

Mijlocul de a face actul cu el însuși, dar că nu vrea să-l

spună

Să nu-l afle burghezii capitaliști (să pleznească de curiozitate).

Și nebunii - săracii, ei ce știu - îl ascultau și el le povestea

Tot felul de brașoave și ei îl credeau uneori:

Le spunea că de mic copil, din fașă, se masturba zilnic

și-și mînca sperma cu

Susan sau o făcea limonadă în zilele de vară,

Că nu se hrănea decît cu hoituri de șobolani pederaști

pasivi

Sau cu muște sadice, violate în fragedă copilărie -

Dar nici nebunii nu-l credeau mereu și îi ziceau

Mai las-o Popescule.

Dar ce e mai curios e că îl credeau burghezii distinși și se

Înfiorau citindu-l și fiicele lor, domnișoarele cu pension,

ziceau

Oh! Și se prăpădeau cu firea și criticii îl lăudau.

Mai ales Lucian Boz,

Îl asemuiau cu scriitorii francezi diabolici ziceau că e

genial, grozav

Credeau că poveștile lui sunt adevărate,

Îl luau în serios, se cutremurau.

Ei, aș, rahat cu perje, nu era el așa grozav

Mai mult se lăuda din spirit comercial și copia de prin

jurnale

articole de senzație

Și apoi scria cît mai aiurea ca să zică burghezii

Vai ce demoniac-obsesional e, și cărțile i se vindeau

(Altminteri nu era prost) și strînsese părăluțe frumoase

Numai că, mic copil fiind, îl scăpase mă-sa din brațe

odată

Și căzuse în cap

Și tocmai cînd să-și facă și el rostu’ ca omu’, căci îi

mergeau afacerile bine,

A ajuns (se vede de pe urma căzăturii lui celei vechi) la

Balamucul unde sunt doi nebuni

Și cu el unu: trei

Smintiți

Bez mulți alți pîrliți.

Despre sufletul românesc

Odată trecute valurile tinereții, cu tot cu experiențele traumatizante de la Jilava, lui Anthistius îi ia locul fratele Nicolae (Steinhardt), gânditor-cristal al culturii noastre hărtănite de tarele comunismului muscălesc. Iată, de pildă, un text („Fericirea de a fi creştin”) în care recunoștința pentru casa care l-a adoptat ca pe un fiu - Maramureșul - e apreciat drept păstrătorul celui mai pur suflet românesc, cel mai „loial”, îl numește Steinhardt: „Maramureşul, neîndoios, nu e numai o expresie geografică, numele purtat de una din cele mai pitoreşti, mai atrăgătoare şi mai frumoase regiuni ale ţării. Nu e numai ţinutul cu absolut originale şi supraabundent dăruite cu graţie construcţii din această parte a Europei. E un spaţiu «special», osebit parcă de întinderile plane ori în pantă ale pământului, un spaţiu unde pulsează sau mocneşte ceva neizbitor, însă de îndată perceptibil inimii şi cugetului şi sensibilitãţii, cum ar fi - mă refer la ce ştiu - cartierul Notting Hill din Londra (slăvit de C. K. Chesterton), ori insula Saint Louise a Parisului, iubită de Paul Fort, ori Bărăganul lui Odobescu, ori Suceava lui Ştefan cel Mare, ori Cetăţuia Sighişoarei”.

Fără găteli de iarmaroc și salamalecuri

Pe aceeași undă: „Maramureşul e un simbol, e o chintesenţă, un semn, un recapitulator sub care se ascunde - poate mai intens şi mai insidios decât sub altele - sufletul românesc în forma lui cea mai loială, ademenitoare şi mai elevată. Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios. Dimpotrivă: elevată, adică simplă, curată, liberă de orice adaosuri, scorii, afecţiuni şi găteli de iarmaroc, ori de protocol. Nici urmă de onctuoasă cucernicie dulceagă, de ipocrite salamalecuri, de forţate zâmbete negustoreşti, decorative. Acolo nu-i nimic «de gata», totul e limpede, netrecut prin salicit, ori clor şi proaspăt ca apa care ţâşneşte din munţii străjuitori ai drumurilor croite de-a lungul Marei, Cavnicului şi Izei”.

Prinţ şi senior

Mai mult: „Păstorii, muntenii şi ţăranii aceia, în chiar fiinţa lor şi felul lor de a fi, sunt - prin semeţia şi splendoarea portului, prin vorbirea lor nealterată de vreo influenţă din afară, prin calmul atitudinii şi mersului, printr-o egalitate de umoare solid rezistentă la orice împunsături şi aţâţări ale «nervilor», vicleniei, neastâmpărului, pizmei şi oboselii, prin absenţa din căutarea ochilor, a spaimei, ploconirii sau dorului de zădărnicii, printr-o smerenie care, deşi foarte sinceră, se împacă de minune cu demnitatea - cu adevărat prinţ şi senior, dovadă vie şi hotărâtoare a vechimii şi cumsecădeniei unui popor născut şi trăit în locuri de blândeţe a climei, de mărinimie a solului, de cumpătare a mediului psihic”.

Despre libertate

N. Steinhardt (marțial): „Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei”.

Despre credință

N. Steinhardt (sincer și mintos): „Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun «Doamne» lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-L rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă, deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare”.

Depre bine

N. Steinhardt (lucid și împăcat): „Deîndată ce ia hotărârea de a face binele, omul îşi asumă o răspundere imensă şi-şi bagă de bunăvoie capul în laţ. Ce-i drept, binele fiind de esenţă divină, voitorii de bine dau dovadă - e un punct asupra căruia trebuie să dăm dreptate diavolului - de mare cutezanţă, şi chiar de trufie. Oricum, înainte de a te avânta în domeniul binelui este necesar a şti că treci pe teren minat”.

112 ani se vor fi împlinit în 12 iulie 2024 de la nașterea lui Nicu Steinhardt (mort în 29 martie 1989)

„Biruința nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta”, Nicolae Steinhardt

„Cele 7 păcate capitale: prostia, recursul la scuze - nu știu, n-am știut -, fanatismul, invidia, trufia neroadă, turnătoria, răutatea gratuită. Mai adaug o a opta: dragostea cu sila”, Nicolae Steinhardt

„Nu suntem îndreptățiți să-i cerem statului să ne dea raiul pe pământ, dar suntem în drept să-i pretindem a nu realiza iadul pe pământ”, Nicolae Steinhardt

„Totul în viață e reprezentat de treimea curaj-noblețe-demnitate”, Nicolae Steinhardt

››› Vezi galeria foto ‹‹‹