Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Cuvântul «strugure» provine în română din limbile turcice. Cel mai probabil din pecenegă, ori din unele dialecte cumane (în celebrul Codex Cumanicus, transliterarea este recunoscută ca fiind greșită în mai multe ediții turcești și rusești ale acestuia). La origine, «strugure» este un cuvânt persan: «angur», fiind preluat de aici în hindi, turca otomană, limbile kipceak etc. Turcii au folosit până târziu pentru «strugure» numele de «engur», în vreme ce în limbile turcice de la nordul Mării Negre termenului persan i s-a adăugat cuvântul ciorchine, șir («satr»/ «str»), întâlnit și astăzi în unele dialecte kazahe și în uzbecă - ciorchinele/ șirul de strugure devenind astfel satrangur/ strangur. Ajuns în română strugur/e”, ne-a explicat etnologul Gheorghiță Ciocioi.
Structură militară cu simboluri proprii
Dar termenul „dervent” cum s-a împământenit la noi? (a dat și numele unei mănăstiri din județul Constanța). Gheorghiță Ciocioi este prompt: „«Dervent» este un nume turc provenind din persană, desemnând o trecătoare (în munți, peste un fluviu, într-un loc accidentat). Dervenții erau o categorie de populație, din ținuturile aflate sub stăpânire otomană, cu îndatoriri speciale de pază a trecătorilor. În schimbul acestui serviciu, erau scutiți de anumite dări către stat. Dervenții trebuiau să supravegheze, de asemenea, trecerea în siguranță a unor unități militare în timpul marșurilor și manevrelor. Erau organizați într-o structură militară cu simboluri și steaguri proprii, fiind conduși de derventji-bași”.
Așezări-dervent pe Dunăre
În continuare: „La Dunăre, aflăm comunități de dervenți în sangeacurile de Vidin, Silistra și Nicopole. Oastea otomană nu trebuia să ia de la acestea «nici fân, nici paie, nici pâine, nici găină» (Hammer, Osm. Staatsverfassung, I, p. 284). Postul de dervent se moștenea cel mai adesea în cadrul unei familii, putând fi ocupat și de rudele acesteia. Comunități întregi aveau, în urmă cu câteva veacuri, statutul de așezări-dervent, imigranții și noile realități istorice făcând mai apoi ca numele acestora să se șteargă”.
„Rotitori” și „frontieriști”
Mai departe, povestea unui cuvânt captivant - „derviș”: „Este numele dat unor asceți și mistici musulmani. Termenul derviș provine din limba persană - darwish, ajungând la noi pe filieră turcă. Literalmente, derviș înseamnă nevoiaș, sărac, cerșetor, om care cerșește din ușă în ușă. La fel ca termenul «derbedeu», cuvântul dat pornește de la aceeași rădăcină persană: dar = ușă”. Dervișii sunt cunoscuți, în general, ca derviși rotitori și derviși de frontieră”. Detaliat? „Imperiul Otoman îi folosea, de obicei, pe dervișii de frontieră în zonele în care dorea diluarea conștiinței religioase (creștine). Astfel, Dunărea a fost împânzită veacuri de-a rândul de derviși de frontieră, aceștia fiind folositori pentru o atitudine binevoitoare față de islam și imperiu (chiar dacă ei erau eretici - șiiți-aleuți), mai cu seamă înaintea unor campanii militare”.
Derviși vestiți
Nu în ultimul rând: „Ali Koç Baba (Nicopole) și Demir Baba (Sveștari) sunt printre cei mai cunoscuți derviși de la Dunăre, intrați și în folclorul localnicilor din sudul României. Mormintele (türbe) lor sunt locuri de pelerinaj - vestite în întreg islamul aleut, fiind socotiți făcători de minuni încă din timpul vieții”.
Caracal, turnul-cetățuie
V-ați întrebat vreodată de unde vine numele Caracal? Da ori ba, iată lămuririle oferite de Gheorghiță Ciocioi: „Caracal este un nume turcic. Kara-kale/ kală = cetatea neagră, ori cetatea lui Negru (Vodă). Cel mai probabil de origine cumano-pecenegă, asemenea numelui de Tele-orman. Mai multe orașe dintre Dunăre și Balcani au fost numite de turci, în trecut, kale/ kală ori kaleto (Nikopole, de pildă, avea o kaleto - cetățuie -, rămasă din falnica cetate (kale) de refugiu de odinioară. Echivalentul slav de mai târziu al «kaleto» va fi «grădiște». Ada Kale era, în turcă, insula-cetate. Caracalul avea, de asemenea, un vechi turn-cetățuie de la care își trage numele”.
Câlți și catran
Dacă tot ne-am întors la Danubius, să punem lupa și pe Calafat: „Este un termen folosit în greacă și în turcă, înseamnă amestec de câlți și catran pentru etanșarea/ repararea corăbiilor. Locul acestui «șantier de reparații»/ călăfătuirii ambarcațiunilor va da și numele orașului românesc de la Dunăre”.
Bechet - beket - pichet
De unde până unde Bechet? „Este un cuvânt intrat în românește pe filieră turcă - beket = pichet, stație. De la pichetul de control de pe Dunăre și-a luat numele orașul românesc de astăzi”, a mai punctat antropologul Gheorghiță Ciocioi.
Bumben, în răspăr
Auzit-ați de cuvântul „bumben” (în folosea, de pildă, și Marin Preda)/. „Vine din maghiară: bűn = păcat; a bűnben élés = trăirea în păcat; «starea-i bumben» (a se vedea «Moromeții») - rămâi încremenit întru păcatele tale, în răspăr cu ceea ce e bine, cu dosul în sus, zaci - dacă aceasta ai ales și nu vrei să faci ceea ce se cuvine”.
O expresie uitată
Ce înseamnă „a pune dârjava (dârjaua, dârjala) pe cineva”? Gheorghiță Ciocioi: „Înseamnă a bate o persoană cu prăjina, bățul, varga, o nuia specială. În trecut, autoritățile (dărjava = stat, în medio-bulgară) aplicau unele pedepse corporale (ne)supușilor, constând într-un anumit număr de lovituri cu varga, bățul etc.”.
Sihastrul de sub Bucegi
Vă dați iarnă de iarnă cu schiurile pe pârtia Kalinderu din Bușteni, dar știți oare de unde se trage acest nume? „Kalinderu este un cuvânt de origine persană, ajuns la noi prin intermediul limbii turce. Este folosit mai des la sud de Dunăre. «Kalender», din turcește, se tălmăcește prin: 1. sihastru; 2. filosof; 3. derviș rătăcitor”.
Ce erau gostinarii
„Gostinu/ Gostinari erau nume purtate de mai multe cătune, sate și comune de lângă Dunăre. Aici se așezau refugiați, «venetici» de la sud de fluviu (mai ales în urma unor războaie) pentru o anume perioadă de timp, aceștia fiind numiți gosti/ gosteni («oaspeți»/ «cu ședere temporară») în slava de cancelarie. Uneori - remarca antropologul Gheorghiță Ciocioi -, «adăstarea» dura chiar două-trei decenii până la întoarcerea în satele de origine sud-dunărene. Alteori, refugiații nu mai părăseau noile așezări”.
Amza, olteanul-leu
„Amza este un nume folosit mai ales în Oltenia (rar, astăzi), Bulgaria, Bosnia, Albania, Macedonia etc. Ajuns în Balcani pe filieră turcă («Hamza»), provenit fiind din arabă, unde se tălmăcește prin măreț, puternic, impozant, leu. La noi - a conchis Gheorghiță Ciocioi -, numele a pătruns prin intermediul unor latifundiari de origine turcă și albaneză. Devenit nume de familie (Amzulescu, Amzuloiu, Hamzea etc.)”. De remarcat că „Amza” face pereche cu „Aslan”, nume utilizat de turci pentru a evidenția măreția, forța, energia.
Erbaș, caporal turc
„Cunoscut astăzi și sub forma Erbașu, numele Erbaș n-are vreo legătură cu iarba...
Erbaș se referă la un rang inferior de comandant din armata otomană și turcă, neplătit de stat ori de unitatea/ corpul de armată din care făcea/ face parte, deținătorul fiind însă un întreținut al armatei (hrană, echipament, cazare etc.). După Primul Război Mondial, îi desemnează, în general, pe caporalii și sergenții din armata turcă. Etimologic: «er (persoană/ om aparte), baș (conducător/căpetenie/ comandant). Gradul de subofițer este exprimat (chiar și) astăzi în Turcia prin numirea de «erbaș» - devenit nume de familie în Balcani, asemenea celui de «ceauș», a încheiat Gheorghiță Ciocioi.
La origine, «strugure» este un cuvânt persan: «angur», fiind preluat de aici în hindi, turca otomană, limbile kipceak etc.”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
Turcii au folosit până târziu pentru «strugure» numele de «engur», în vreme ce în limbile turcice de la nordul Mării Negre termenului persan i s-a adăugat cuvântul ciorchine, șir («satr»/ «str»)”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Dervenții erau o categorie de populație, din ținuturile aflate sub stăpânire otomană, cu îndatoriri speciale de pază a trecătorilor”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
La Dunăre, aflăm comunități de dervenți în sangeacurile de Vidin, Silistra și Nicopole”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Literalmente, derviș înseamnă nevoiaș, sărac, cerșetor, om care cerșește din ușă în ușă”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
