Afrim, Caragiale et comp.(I)

Prăpastia dintre generaţii se adânceşte pe zi ce trece. Generaţia tânără nu-şi face probleme, iar generaţia în vârsta nu înţelege şi nici nu ştiu cum s-o facă.
E alt mileniu. E demarcaţia dintre veacuri. S-a terminat cu viaţa pe care o cunoşteam. Steauă neutronică ce ameninţă pământul nu ne acordă prelungiri, starea tulbure care s-a împământenit, nişte noi perspective despre viaţa, moarte, dragoste, trădare, cinste şi credinţă. Apar noi regizori complet diferiţi de cei de până acum şi încearcă să vorbească o limba proprie celor tineri şi să schimbe faţa mişcării teatrale româneşti.
Afrim este regizorul vizionar. El vede ce nu văd ceilalţi. El vorbeşte pe limba lor. Nu-i înfrumuseţează; păstrează legăturile cu Universul, alunecă în fantazare care, nu ştiu cum, e mai reală decât realul, mai cognoscibilă. Are o pasiune pentru grotesc, dar e un grotesc semnat Afrim. Un grotesc rafinat, fin, un grotesc ce face personajele care-l poartă să-şi arate inocenţă, vulnerabilitatea.
Felul lui de a vedea realitatea te ajuta să fugi din cotidian, să evadezi, să te aperi, să-nveti cum s-o faci.
Nu ştiu dacă raţiunea mea pricepe cum trebuie tot ce aduce Afrim pe corabie, dar cu sufletul înţeleg şi mă tem.
Năpastă lui Radu Afrim de la Teatrul Naţional e unul dintre spectacolele care au fost propuse pentru omagierea în anul Caragiale, alături de ceilalţi regizori: Alexandru Tocilescu, Silviu Purcăreţe, Alexandru Dabija şi Horatiu Malaele.
Teribil curaj pentru direcţia Teatrului Naţional să-l includă în acest program clasic. După excelentul "Două loturi" a lui Dabija, după călătoria "simt enorm şi văz monstruos". Iată spectacolul acestei generaţii. Regizorul acestei "Năpaste" e demn de premiul primit în 2009 de la Fundaţia KulturForum Europa care i-a conferit Premiul pentru realizări culturale europene. Spectacolul Năpastă rupe publicul în două. Afrim însuşi îl consideră "un atentat la texte de patrimoniu". Spune că o face rar, "dar că dacă o face, simte nevoia să rămână urme".
Cred că nici nu ştie să facă "o lectură cuminte".
Nu ştiu cum pot pune în cuvinte năvală de lucruri, cuvinte, sentimente care încearcă să iasă la suprafaţă.
"Năpastă" este o piesă foarte jucată de actori, teatrele negasindu-i defectele găsite de literaţi. S-au făcut mari creaţii; e un prilej de performantă actoricească.Piesă nu e în cheie comică şi felul lui Caragiale de a privi lumea are nevoie de ea.
Pentru mine, depresurizarea spre acest spectacol eveniment s-a făcut atunci când am citit cartea lui Florin Manolescu - "Caragiale şi Caragiale". E o generaţie pestecare planetele s-au aşezat altfel, vor să aibă un Caragiale al lor. Privesc totul din altă perspectivă, de pe altă fereastră, văd altfel. Se simt înşelaţi din starelatentă şi nu cred mai în nimic.
Spectacolul lui Afrim m-a tulburat. Şi-n Năpastă lui Afrim, actorii fac mari creaţii.

M-aş opri la Marius Manole care-şi duce crucea jucând iar un rol din listă de neoameni, câini, nebuni, presupuneri.
Manole joacă Ion nebunul şi face, din punctul meu de vedere, cel mai mare rol de până acum. E fragil, e ciudat, e implicat că actor în acest spectacol, până lasângerare. Privirea vicleană, atotştiutoare, preţioasă şi pătrunzătoare care o are în ”Moartea” te duce pe tine, spectator, unde trebuie că să pricepi acest spectacol... “Moartea” e personajul de legătură cu proză fantastică a lui Caragiale.
Şi tot Manole are un umor uluitor în stafia care fumează.