Când regizorul e nevoit să joace în locul unui actor

“O scrisoare pierdută” de la Naţionalul craiovean, la “Odeon”, cu Mircea Cornişteanu în rolul Poliţaiului
În teatrul românesc au fost cazuri când regizorul unui spectacol era nevoit să înlocuiască, într-o reprezentaţie sau două, un actor, din motive, în special, de boală. În “O scrisoare pierdută” de Caragiale, producţie a Teatrului Naţional din Craiova, care a fost montată în octombrie 2012, regizorul acestei creaţii, Mircea Cornişteanu, este nevoit să interpreteze de vreo trei luni rolul lui Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului. Actorul Constantin Cicort, care avea încredinţat acest personaj şi jucase doar în primele două reprezentaţii, şi-a rupt un picior într-un accident şi este încă în recuperare.

“M-am încumetat să joc pentru că nu aveam soluţie. A fost o chestie forţată faptul că am intrat în rolul acesta. Eu ştiu pe dinafară toate comediile lui Caragiale şi mi-a fost mult mai uşor să intru eu în rol, ştiind textul”, mi-a spus Mircea Cornişteanu. Astfel, rolul Pristanda, care nu e unul mic, ci “ditai rolul”, cum spune regizorul, e jucat de Cornişteanu.

Spectacolul a fost prezentat săptămâna trecută la  Teatrul Odeon, bucureştenii având curiozitatea să îl vadă, mai ales că e creaţia unui regizor care a montat Caragiale de vreo 20 de ori (piese, proză, corespondenţă), atât pe scena Teatrului din Bănie, cât şi pe alte scene din ţară, iar “Scrisoarea” în cauză e a V-a variantă. Şi toate cinci variante le-a realizat la Naţionalul craiovean. A scris chiar şi un scenariu de film, împreună cu Titus Popovici, având la bază “O scrisoare pierdută”. Astfel şi-a luat rolul Pristanda fără probleme.

De ce a abordat Cornişteanu de atâtea ori această comedie? Aşa cum îmi spunea el, într-o dascalie a lui Caragiale de la începutul piesei se arată că acţiunea are loc “în zilele noastre”. Şi, de la prima variantă montată (1974) şi până la ultima, a pus “Scrisoarea...” în scenă de fiecare dată “altfel”, pentru că “actualitatea vieţii se schimbă mereu”.

“Piesa este mereu actuală pentru că noi suntem mereu oamenii pe care i-a descoperit Caragiale că suntem. Conjuncturile diferă, dar esenţele rămân aceleaşi. Tehnologia progresează, dar esenţele rămân tot alea. Personajele lui Caragiale se comportă la fel, cu oarecare progrese, pe măsură ce avansăm în secole, dar progresele nu sunt în bine. Politicianismul devine din ce în ce mai agresiv, calitatea oamenilor politici scade din ce în ce mai tare încât replica de final a lui Caţavencu, «iată binefacerile unui sistem constituţional», arătând spre un Dandanache decrepit şi adormit în fotoliul cu rotile, are o actualitate extraordinară”, afirma Cornişteanu, care a făcut toate piesele comice ale lui Caragiale (a montat de cinci ori şi “O noapte furtunoasă”). S-a ferit de drama “Năpasta”, pentru că nu-i place “ca text”.

E un orgoliu al său abordarea atât de des a creaţiei comice a lui Caragiale. A mărturisit: “Am un simţ al umorului de care sunt mândru. Aşa cred, dar mi s-a şi confirmat de multe ori nu numai prin vorbe, ci şi prin calitatea comediilor pe care le-am făcut. Am un simţ al umorului bun, văd lumea din jur cu detaşarea ironică pe care o avea, cred, şi Nenea Iancu, evident păstrând proporţiile. Nu am geniu, aşa cum avea el, dar este foarte aproape modul în care Caragiale oglindeşte lumea de modul în care eu înţeleg să privesc lumea înconjurătoare. Asta mă face să revin mereu la el. Descopăr mereu lucruri care mă surprind”.

În actuala variantă cu “O scrisoare pierdută”, în rolul Tipătescu regizorul l-a văzut pe Claudiu Bleonţ, alături de actori din trupa craioveană: Ilie Gheorghe (Trahanache), Cerasela Iosifescu (Zoe), Valer Dellakeza (Dandanache), Nicolae Poghirc (Cetăţeanul turmentat), George Albert Costea (Caţavencu), Valentin Mihali (Farfuridi), Adrian Andone (Brânzovenescu) ş.a.

Cornişteanu motivează distribuirea lui Bleonţ: “Nu aveam pe altcineva care să joace acest rol, cel mai dificil rol din piesă, cred. În mai toate spectacolele, pe care le ştiu, cu excepţia celui realizat de Liviu Ciulei, cu Toma Caragiu şi mai apoi cu Victor Rebengiuc, rolul acesta nu avea forţă. Este rolul cu cea mai mare prezenţă în piesă, dar Tipătescu nu are text comic. E nevoie de un actor, aşa cum era Caragiu, care avea geniu comic, sau Rebengiuc, cu marele lui talent, să-l îmbrace pe Tipătescu cu personalitatea proprie, în aşa fel încât să-l scoată din această conjunctură nefavorabilă lui. Am avut nevoie de un actor şi l-am găsit pe Bleonţ, un actor pe care îl consider de un talent cu totul remarcabil şi care mi se pare potrivit. Are o nebunie şi cred că el a făcut foarte bine ce a făcut în spectacol, ajutând ca şi acest rol să echilibreze foarte mult spectacolul”.

Distribuindu-l pe Bleonţ, regizorul s-a gândit şi la actriţa care o avea pentru Zoe, Cerasela Iosifescu. Cei doi au mai jucat împreună. Cornişteanu afirmă că relaţia dintre cele două personaje este o relaţie de amor “de-adevăratelea” şi asta se vede din jocul celor doi actori; că Trahanache, jucat memorabil de Ilie Gheorghe, este un om în vârstă, care nu mai are cum să-şi bucure tânăra nevasta în ale iubirii trupeşti.

“Trahanache al lui Ilie Gheorghe este foarte liniştit că nevasta sa a nimerit pe mâinile unui băiat bun, de familie, un om serios şi că în felul acesta nu e ameninţat ca ea să-l înşele cu te miri ce şofer. El poate controla prefectura. El este cel care face jocurile. I-a încredinţat-o pe Zoe, făcându-se că nu ştie, pentru că aşa cum e construită scena dintre Trahanache şi Tipătescu în actul I, în care ăla îi povesteşte despre scrisoare, bietul Tipătescu se dă de gol că e vinovat, dar Trahanache dă de înţeles clar că nu-l interesează povestea şi nu-l va condamna şi nu-l va certa pentru faptul că trăieşte cu nevastă-sa”, spune Cornişteanu, care s-a arăta mulţumit de “această găselniţă”, căci a obţinut efectul scontat.

În spectacol, Mircea Cornişteanu foloseşte proiecţii. Pe un ecran mare e reprezentat, în actele I şi II,  exteriorul casei în care are loc acţiunea. Mai bine zis, acţiunea începută “pe film”, cum spune regizorul, se continuă “pe teatru” şi invers. E sincronizare. Se vede pe ecran ce se întâmplă în exterior, când cineva intră pe uşă şi imediat apare pe scenă. Şi invers. A recurs la acest lucru pentru a da “dinamică în plus spectacolului”. Apoi în actul III s-a recurs la altă soluţie: “întrunirea electorală să se întâmple aşa cum se întâmplă astăzi, când televiziunile transmit în direct de la întruniri electorale”. Pe scenă e o cameră de filmat pusă în scopul de a îi implică pe spectatorii reali în potenţiali alegători, participanţi la întrunirea electorală. În actul IV este filmat faimosul parc Romanescu din Craiova, la marginea căruia sunt case-palat. Se vede grădina din spatele presupusului palat al lui Trahanache, iar vizavi e parcul oraşului.

Mircea Cornişteanu a păstrat textul lui Caragiale, dar a făcut mici adăugiri sau mici schimbări. El susţine că acestea ar fi fost trecute în text şi de Caragiale, dacă marele scriitor ar fi scris piesa acum.
“«Ce eram acum câtva timp înainte de Crimeea?», spune în discursul său Caţavencu, la sfârşit. Eu am înlocuit Crimeea, căci nu mai ştie nimeni despre Războiul din Crimeea de la mijlocul secolului al XIX-lea, când s-a schimbat harta politică a Europei, cu: «Ce eram noi înainte de Bruxelles». Apoi, «familia mea de la ‘48», a lui Dandanache este «familia mea de la ‘89». Am schimbat anul. E foarte asemănătoare distanţa de la ‘48 până la ’84, când a scris Caragiale piesa, cu cea de la ’89 până în 2013. Nu e mare diferenţă. Şi am mai făcut câteva schimbări: Dandanache spune în loc de birjar şofer. În loc de telegraf, eu am zis fax, în loc de «vă cheamă la telegraf», am zis «vă cheamă la teleconferinţă». Schimbările însă nu alterează cu nimic substanţa textului”, precizează Mircea Cornişteanu.

Regizorul şi-a dorit un spectacol al anilor 2012 – 2013, fără să taie din text, fără să îl întoarcă pe dos, “fără să încalce spiritul şi litera textului”. El a  introdus şi “omul în negru”. În a treia variantă cu “O scrisoare pierdută”, de la Craiova, cea montată în 1988 şi interzisă, era prezenţa omului în negru. Atunci, spune Cornişteanu, avea cu totul alte semnificaţii; era securistul care avea grijă de demnitar, iar acum e bodyguard, gradat, dar nu la vedere (interpretat de o actriţă). Bodyguardul, având grijă de Dandanache, ia de la Fecior, care le strânge de pe jos, bucăţelele de hârtie aruncate, după ce Zoe, fericită, rupe scrisoarea, în sfârşit găsită, şi le păstrează. Nu se ştie ce va face cu ele, nu se ştie dacă i le dă lui Dandanache. Oricând o poate reconstitui, ca să-l şantajeze pe omul politic în ascensiune, Tipătescu.

Bate mult spre politică şi Caţavencu. E foarte tânăr în acest spectacol, are sub 30 de ani. Cornişteanu spune că modelul său de Caţavencu aici, care e mai tânăr decât Caţavencu din text, e inspirat “din unii lupi din politica românească”, care vor să sfâşie cu orice preţ pentru a ajunge acolo unde şi-au propus, deşi “nu au nimica de lup, decât faptul că e o metaforă”.