Cel mai mare arlechin al epocii

Domnea peste spatiul comic intr-o daruire continua. Ion Iancovescu avea personalitate, defect care intotdeauna a fost greu de tamaduit. Il vedem in fata ochilor asa cum se plimba prin Romania dintre cele doua razboaie mondiale: vultur imperial, inalt, cu o figura bruna si foarte mobila, cu ochii sclipind sub sprancene de carbune. Umbla imbracat ca nimeni – dar fara ostentatie. Atragea involuntar atentia fiindca fiecare lucru pe care il purta capata pe el o factura deosebita. Pe fata i se plimba un zambet de o suprema ironie si de suprem amuzament. Se simtea in permanenta in teatru. Acest print al boemei s-a considerat investit de a apara libertatea cetatii. Satira lui vie, colorata, de foarte multe ori nedreapta, surprindea prin indrazneala, prin umor, prin inedit. Ion Iancovescu era in stare sa riste pentru un cuvant de spirit, o situatie. Nu scutea pe prosti de placerea chemarii pe nume. Autoironia ii dadea dreptul de a nu cruta pe altii, avea o dezinteresare suprema, nu se agita dupa interese marunte. Cersetor ingrat isi permitea luxul sa serveasca valorile absolute, stiind ca servitutile vietii nu-i pot aliena independenta. N-a avut niciodata nevoie de paine; a intins firesc mana oriunde a vazut cozonac. Regulile moralei curente ii erau straine. Exigent se arata doar in ale teatrului. Egoist ca multi oameni exceptionali, pastra cu strasnicie ceea ce numai o singura data putea sa infloreasca.
Actor in primul rand (si numai cand isi dadea osteneala – interpret), aducea toate rolurile la el. Devenise la un moment dat o institutie, ca Opera, ca Teatrul National. Adica daca intr-o seara mergeai la AIDA, in alta la NORA, in a treia seara mergeai 'la IANCOVESCU'.
Adorat, admirat, detestat si invidiat, era in permanenta cel mai mare arlechin al epocii. Dusmanii lui spuneau ca era mai interesant la cafenea decat pe scena, fara sa-si dea seama ca-i aduc un elogiu. Erou al comediei dell’arte, Iancovescu prefera sa improvizeze cu o scanteiere fara seaman. Ion Iancovescu avea personalitate teatrala, avea o viziune de teatru – a lui. A fost un mare profesor de teatru. Un temperament extraordinar il mana tot timpul. Vorbea si juca fara intrerupere toate scenele, toate rolurile, toate replicile. Masinistii, actorii mari, il iubeau, il admirau, il ascultau. Avea timp sa scrie, sa traduca, sa puna-n scena.