Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se spune că nu e uşor să montezi o piesă de Dea Loher. Poate de aceea că autoarea bavareză nu scrie pentru scenă, ci “împotriva” scenei, după cum mărturiseşte chiar ea. Acest lucru, pe de o parte, îi poate induce în eroare pe unii regizori şi, pe de altă parte, le poate da apă la moară altor creatori de spectacole. Totul ţine de inteligenţa şi de profesionalismul regizorului; să nu fie influenţaţi de o asemenea dificultate dramaturgică şi să pătrundă în filosofia, plină de lirism, a textului. Cu lirism, aş spune, despre situaţii sociale! Pe undeva e un laitmotiv! Dar situaţia socială despre care vorbeşte autoarea în “Hoţi” îmbracă veşmânt de poezie, dar o poezie deloc “îndulcită”, în cazul variantei regizorale semnate de Radu Afrim, cel care a realizat trei spectacole pe textele scrise de Dea Loher. Înseamnă că acest dramaturg din Germania tradus în multe limbi îl provoacă pe regizor, care a scos umorul negru din text cu fineţea şi agerimea minţii sale.
“Hoţi” e despre oameni care sunt cumva de prisos, sunt inutili, nu-şi găsesc rostul. Sau e despre destin. Sunt douăsprezece personaje (plus un copil), excluse într-un fel din realitate. Te duce gândul la absurd, dar nu, nu e ceva iraţional, nu e ceva lipsit de logică, numai că oamenii trăiesc o viaţă paralelă, în marea criză a globalizării.
În Sala Studio (formula Arenă) a Teatrului Naţional Bucureşti e prezentat un spaţiu care sugerează că aici a fost cândva apă, un lac. Pe alocuri – nişte stuf uscat; o luntre distrusă de uitare; un fel de punte; o urmă de mlaştină a mai rămas, în care cineva îşi poate pierde (şi o pierde) viaţa... De la început şi până la sfârşit întrezăreşti un semn al singurătăţii – lupul: urlet de lup, ochi de lup căutând în întuneric. Deci, e la o margine de societate. Aici e o lume care s-a împotmolit şi nu poate ieşi, nu poate merge mai departe. Oamenii sunt în hău, dar agăţaţi de speranţă! Ei caută fericirea, vor să o pipăie, dar fericirea e, într-adevăr, o himeră.
Pentru cele douăsprezece personaje viaţa e diferită. Piesa este construită ca o sumă de poveşti separate, iar publicul le află concomitent, deşi sunt scene diferite care se schimbă între ele, sau uneori se completează. Personajele apar, de obicei, câte două şi foarte rar se intersectează. Spun lucruri inutile pentru ei şi pentru alţii. Sunt ca nişte hoţi, de fapt sunt nişte hoţi care îşi fură viaţa. Sau fură viaţa de la alţii?
Actorii sunt aleşti în aşa fel încât să fie scoase în vileag caractere pe cât de banale pe atât de puternice în contextul dramaturgic prezentat.
Acestor oameni “de prisos” care nu ştiu să trăiască le dau viaţă scenică Marius Manole, Aida Avieriţei, Liliana Ghiţă, Mihai Călin, Medeea Marinescu, Cornel Scripcaru, Ana Ciontea, Claudiu Bleonţ, Diana Roman/ Irina Antonie, Natalia Călin, Conrad Mericoffer, Diana Dumbravă. E şi copilul Aris Bănuţoiu. Radu Afrim i-a avut în echipă pe Andreea Săndulescu (scenografia), Vlaicu Golcea (muzica), Andreea Gavriliu (coregrafia). Este o performanţă şi au reuşit-o în comun!
