MIX ● Despre el, teatru, film şi Sonia
Odată ce-a devenit tată, Florin Piersic Jr şi-a schimbat priorităţile în viaţă. Întîi e Sonia şi-apoi potopul.
MIX ● Despre el, teatru, film şi Sonia
Odată ce-a devenit tată, Florin Piersic Jr şi-a schimbat priorităţile în viaţă. Întîi e Sonia şi-apoi potopul.
- Jurnalul Naţional: Acum cîţiva ani, cînd erai în colaborări strînse
cu Teatrul Luni de la Green Hours, atitudinea ta vizavi de ceea ce se
petrecea atunci în teatru era una de revoltă. Dezamagit şi nemulţumit
de cum evoluau lucrurile, tocmai îţi dăduseşi demisia de la Teatrul
Mic... Au trecut vreo şase-şapte ani de-atunci. Viaţa ta profesională
s-a transformat mult. Cum ai reuşit pînă la urmă să te impui aşa cum ai
dorit şi cum mai vezi acum lucrurile din teatrul românesc?
Florin Piersic Jr: Viaţa mea profesională n-a suferit vreo
transformare notabilă. Mai ales dacă te referi la teatru. Ca actor, am
stat mai mult pe bară. În general, am primit oferte care nu m-au atras.
Şi am încredere în dragostea la prima vedere faţă de un text. Probabil
că nu mai am energia să mă arunc fără paraşută, bazîndu-mă pe faptul că
regizorul mă va prinde la timp. Cînd eşti foarte tînăr, n-ai cum să
stai locului şi eşti gata să faci orice, numai să nu lîncezeşti. Dar la
patruzeci de ani simt că n-am motive să lucrez într-un ritm infernal şi
să scot eventual cinci spectacole pe an. Există proiecte care sînt gata
pe hîrtie de mulţi ani şi care aşteaptă să devină realitate. Opposites
attract (ultimul
proiect la care am lucrat, la Metropolis) a aşteptat
cinci ani într-un sertar. Joc rar pe scenă şi mai apar în cîte un film
independent, pentru un rol de o zi sau două. Şi în felul ăsta îmi mai
liniştesc demonii. Pot să scriu, în restul timpului. Şi cred că asta e
mai important decît orice, acum. Iar revolta de acum nu ştiu cîţi ani
s-a mai calmat. Da, mă revolt la fel de tare dacă mă duc la teatru şi
văd actori reduşi la stadiul de marionete în mîna unui regizor
narcisist care vrea cu tot dinadinsul să facă un spectacol "de autor".
Dar e un sentiment pasager, pentru că deja teatrul nu mai e lumea mea
decît pentru fragmente scurte de timp. Uite un exemplu grăitor. Am
cîteva poze cu maică-mea, într-un spectacol de acum douăzeci şi cinci
de ani, la Teatrul Foarte Mic. Un spectacol care m-a marcat atunci,
mi-a deschis ochii spre o direcţie nebănuită şi care are aceeaşi forţă
şi în ziua de azi, doar prin intermediul unor poze amărîte (pe vremea
aia nu existau camere video digitale). S-a jucat doar de zece ori, aşa
că nu există prea mulţi martori la experienţa pe care am trăit-o eu
atunci. Dar ştiu că e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care
le-am văzut vreodată. Sînt în viaţă momente în care poţi să tragi o
linie şi să aduni cele cîteva lucruri care au însemnat ceva
cu-adevărat. Cîteva cărţi pe care n-o să le împrumuţi niciodată, cîteva
spectacole pe care n-o să le uiţi niciodată. Nu citesc mult. Dacă nu-mi
place cartea, mă opresc, nu merg pînă la capăt doar ca s-o bifez. Iar
de la spectacol plec la pauză, ca să nu-mi deranjez colegii.
- Erai mereu preocupat de cîte un proiect, lucrai la cîte o piesă de
teatru, mai făceai traduceri, mai colaborai cu cîte un artist oarecum
din sfera neconvenţionalului. Acum în ce stadiu te găsim cu proiectele?
Există cîteva piese traduse de mult timp şi un scenariu de film pe care
l-am scris acum trei ani. Sper să reuşesc să le duc la bun sfîrşit.
Scenariul a rămas intact pînă acum două luni. Apoi am avut o discuţie
cu un om în care am încredere şi care l-a citit, iar el mi-a sugerat
nişte modificări. Acum lucrez la asta. Şi scriu şi alte lucruri, pe
care sper să le public într-o zi.
- Revin la perioada de care aminteam la început, perioada care ştiu că te
găsea într-un dezgust profund, pe bună dreptate poate. Erai destul de
pesimist. Poate că firea ta are predilecţie spre stările astea, dar
cred că în ultima vreme te-ai mai schimbat, asta şi datorită copilului
tău (şi nu numai). Dar nu despre familie vreau să te întreb acum, ci
care e starea ta de spirit în ceea ce priveşte viaţa ta personală.
Viaţa mea personală e Sonia. Atît. Şi nu vorbesc despre copilul meu.
Cînd o să fie mare, poate că n-o să-i convină că i-am făcut nu ştiu ce
declaraţii de dragoste prin presă. Îmi iubesc copilul la fel ca orice
alt părinte. Punct.
- Te-ai gîndit vreodată să renunţi la teatru?
Sînt trei ani de cînd joc foarte rar, iar lucrul ăsta nu mă deranjează.
Atîta timp cît am în minte alte proiecte, care m-ar putea capacita ca
actor sau regizor, înseamnă că n-am renunţat.
-
Ce lucruri ţi se par cel mai greu de realizat în viaţă?
Interviurile.
- Ai făcut vreun compromis (orice fel de) de dragul artei?
Păi am jucat la Green Hours. Şi cabina mea era o bucătărie plină de
pahare jegoase care aşteptau să fie spălate. Şi prin bucătăria asta
treceau continuu chelneri încărcaţi de comenzi. Unii ar eticheta
capitolul ăsta ca fiind un compromis, dar pentru mine a fost o şcoală
foarte folositoare. Şi nu m-am simţit cîtuşi de puţin umilit. Oamenii
ăia îşi făceau treaba, iar eu mă pregăteam să mi-o fac pe-a mea. Astea
erau condiţiile.
- Spune-ne ce e mai important de ştiut despre rolul tău din filmul lui Radu Gabrea, "Călătoria lui Gruber".
Ce e mai important... Uite. Eu şi Marcello Mastroianni sîntem singurii
actori care l-au interpretat vreodată pe Curzio Malaparte. Hai, că
glumesc. Dar asta nu-nseamnă că nu-i adevărat. Am vrut să joc rolul
pentru că am citit scenariul lui Răzvan Rădulescu, care era foarte bun.
Şi aveam încredere în Radu Gabrea ca regizor. Gabrea e destul de tiran
pe platoul de filmare, dar nu e un tiran veritabil, doar se preface,
din teamă că i se va submina autoritatea. De fapt, iubeşte actorii, şi
ăsta e lucrul cel mai important. Partea mai grea a fost cu textul în
germană şi italiană. Nu ştiu limbile astea. Am avut noroc cu cel care
m-a antrenat. Colin Buzoianu. E actor la Timişoara. Am rămas buni
prieteni după filmări. Adevărul e că nu m-aş fi descurcat fără el. Iar
filmul e ok. Dar nu eu sînt cel care trebuie să judece asta. Fiind
direct implicat, o să fiu subiectiv.
- Mergi la cinema? Apropo de cinema, ştii foarte bine ce vremuri trăieşte
acum această instituţie şi ce bine o ducea pînă în ’89. Nu comentăm
acum motivele, dar vreau să te întreb ce amintiri din copilărie ai tu
legate de mersul la cinematograf.
Am tocit podeaua de la Cinemateca Eforie. Acolo mergeam cel mai des.
Era singura evadare. Şi mai exista şi proiecţia specială de luni, la
cinema Studio, pentru membrii Asociaţiei Cineaştilor. Acolo mai reuşeam
să intru din cînd în cînd, fiindcă maică-mea avea acces şi mă mai lua
şi pe mine cu ea. Se proiectau filme care n-aveau şanse să fie
prezentate marelui public. În general, din motive de cenzură comunistă.
- Ai ratat vreo mega-ofertă legată de teatru sau film?
Da. Am avut o discuţie mişto cu Joel Schumacher, la castingul pentru
ultimul lui film. A vrut să-mi dea un rol important, dar deja semnasem
contractul pentru sezonul doi din "La Urgenţă". Apoi am apucat să
filmez doar două episoade din serial pînă să izbucnească scandalul
binecunoscut, în urma cărora filmările s-au sistat definitiv.
- Ai pleca din România ca să faci carieră la Hollywood?
Acum e mai greu să visez la prostii de-astea. O am pe Sonia. Şi nu mă
aşteaptă nimeni la Hollywood cu braţele deschise. Acolo trebuie să te
duci cu capul plecat şi s-o iei de la zero. Şi asta cere timp. Şi nu
cred că aş reuşi să stau prea mult timp departe de copilul meu.
- Care consideri că e cel mai bun film românesc făcut vreodată?
"Supravieţuitorul". Cel mai bun de aruncat la gunoi.