Demonii lui Florin Piersic Jr

MIX ● Despre el, teatru, film şi Sonia
Odată ce-a devenit tată, Florin Piersic Jr şi-a schimbat priorităţile în viaţă. Întîi e Sonia şi-apoi potopul.

Jurnalul Naţional: Acum cîţiva ani, cînd erai în colaborări strînse cu Teatrul Luni de la Green Hours, atitudinea ta vizavi de ceea ce se petrecea atunci în teatru era una de revoltă. Dezamagit şi nemulţumit de cum evoluau lucrurile, tocmai îţi dăduseşi demisia de la Teatrul Mic... Au trecut vreo şase-şapte ani de-atunci. Viaţa ta profesională s-a transformat mult. Cum ai reuşit pînă la urmă să te impui aşa cum ai dorit şi cum mai vezi acum lucrurile din teatrul românesc?

Florin Piersic Jr: Viaţa mea profesională n-a suferit vreo transformare notabilă. Mai ales dacă te referi la teatru. Ca actor, am stat mai mult pe bară. În general, am primit oferte care nu m-au atras. Şi am încredere în dragostea la prima vedere faţă de un text. Probabil că nu mai am energia să mă arunc fără paraşută, bazîndu-mă pe faptul că regizorul mă va prinde la timp. Cînd eşti foarte tînăr, n-ai cum să stai locului şi eşti gata să faci orice, numai să nu lîncezeşti. Dar la patruzeci de ani simt că n-am motive să lucrez într-un ritm infernal şi să scot eventual cinci spectacole pe an. Există proiecte care sînt gata pe hîrtie de mulţi ani şi care aşteaptă să devină realitate. Opposites attract (ultimul proiect la care am lucrat, la Metropolis) a aşteptat cinci ani într-un sertar. Joc rar pe scenă şi mai apar în cîte un film independent, pentru un rol de o zi sau două. Şi în felul ăsta îmi mai liniştesc demonii. Pot să scriu, în restul timpului. Şi cred că asta e mai important decît orice, acum. Iar revolta de acum nu ştiu cîţi ani s-a mai calmat. Da, mă revolt la fel de tare dacă mă duc la teatru şi văd actori reduşi la stadiul de marionete în mîna unui regizor narcisist care vrea cu tot dinadinsul să facă un spectacol "de autor". Dar e un sentiment pasager, pentru că deja teatrul nu mai e lumea mea decît pentru fragmente scurte de timp. Uite un exemplu grăitor. Am cîteva poze cu maică-mea, într-un spectacol de acum douăzeci şi cinci de ani, la Teatrul Foarte Mic. Un spectacol care m-a marcat atunci, mi-a deschis ochii spre o direcţie nebănuită şi care are aceeaşi forţă şi în ziua de azi, doar prin intermediul unor poze amărîte (pe vremea aia nu existau camere video digitale). S-a jucat doar de zece ori, aşa că nu există prea mulţi martori la experienţa pe care am trăit-o eu atunci. Dar ştiu că e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată. Sînt în viaţă momente în care poţi să tragi o linie şi să aduni cele cîteva lucruri care au însemnat ceva cu-adevărat. Cîteva cărţi pe care n-o să le împrumuţi niciodată, cîteva spectacole pe care n-o să le uiţi niciodată. Nu citesc mult. Dacă nu-mi place cartea, mă opresc, nu merg pînă la capăt doar ca s-o bifez. Iar de la spectacol plec la pauză, ca să nu-mi deranjez colegii.

Erai mereu preocupat de cîte un proiect, lucrai la cîte o piesă de teatru, mai făceai traduceri, mai colaborai cu cîte un artist oarecum din sfera neconvenţionalului. Acum în ce stadiu te găsim cu proiectele?

Există cîteva piese traduse de mult timp şi un scenariu de film pe care l-am scris acum trei ani. Sper să reuşesc să le duc la bun sfîrşit. Scenariul a rămas intact pînă acum două luni. Apoi am avut o discuţie cu un om în care am încredere şi care l-a citit, iar el mi-a sugerat nişte modificări. Acum lucrez la asta. Şi scriu şi alte lucruri, pe care sper să le public într-o zi.

Revin la perioada de care aminteam la început, perioada care ştiu că te găsea într-un dezgust profund, pe bună dreptate poate. Erai destul de pesimist. Poate că firea ta are predilecţie spre stările astea, dar cred că în ultima vreme te-ai mai schimbat, asta şi datorită copilului tău (şi nu numai). Dar nu despre familie vreau să te întreb acum, ci care e starea ta de spirit în ceea ce priveşte viaţa ta personală.

Viaţa mea personală e Sonia. Atît. Şi nu vorbesc despre copilul meu. Cînd o să fie mare, poate că n-o să-i convină că i-am făcut nu ştiu ce declaraţii de dragoste prin presă. Îmi iubesc copilul la fel ca orice alt părinte. Punct.

Te-ai gîndit vreodată să renunţi la teatru?

Sînt trei ani de cînd joc foarte rar, iar lucrul ăsta nu mă deranjează. Atîta timp cît am în minte alte proiecte, care m-ar putea capacita ca actor sau regizor, înseamnă că n-am renunţat.

Ce lucruri ţi se par cel mai greu de realizat în viaţă?

Interviurile.

Ai făcut vreun compromis (orice fel de) de dragul artei?

Păi am jucat la Green Hours. Şi cabina mea era o bucătărie plină de pahare jegoase care aşteptau să fie spălate. Şi prin bucătăria asta treceau continuu chelneri încărcaţi de comenzi. Unii ar eticheta capitolul ăsta ca fiind un compromis, dar pentru mine a fost o şcoală foarte folositoare. Şi nu m-am simţit cîtuşi de puţin umilit. Oamenii ăia îşi făceau treaba, iar eu mă pregăteam să mi-o fac pe-a mea. Astea erau condiţiile.

Spune-ne ce e mai important de ştiut despre rolul tău din filmul lui Radu Gabrea, "Călătoria lui Gruber".

Ce e mai important... Uite. Eu şi Marcello Mastroianni sîntem singurii actori care l-au interpretat vreodată pe Curzio Malaparte. Hai, că glumesc. Dar asta nu-nseamnă că nu-i adevărat. Am vrut să joc rolul pentru că am citit scenariul lui Răzvan Rădulescu, care era foarte bun. Şi aveam încredere în Radu Gabrea ca regizor. Gabrea e destul de tiran pe platoul de filmare, dar nu e un tiran veritabil, doar se preface, din teamă că i se va submina autoritatea. De fapt, iubeşte actorii, şi ăsta e lucrul cel mai important. Partea mai grea a fost cu textul în germană şi italiană. Nu ştiu limbile astea. Am avut noroc cu cel care m-a antrenat. Colin Buzoianu. E actor la Timişoara. Am rămas buni prieteni după filmări. Adevărul e că nu m-aş fi descurcat fără el. Iar filmul e ok. Dar nu eu sînt cel care trebuie să judece asta. Fiind direct implicat, o să fiu subiectiv.

Mergi la cinema? Apropo de cinema, ştii foarte bine ce vremuri trăieşte acum această instituţie şi ce bine o ducea pînă în ’89. Nu comentăm acum motivele, dar vreau să te întreb ce amintiri din copilărie ai tu legate de mersul la cinematograf.

Am tocit podeaua de la Cinemateca Eforie. Acolo mergeam cel mai des. Era singura evadare. Şi mai exista şi proiecţia specială de luni, la cinema Studio, pentru membrii Asociaţiei Cineaştilor. Acolo mai reuşeam să intru din cînd în cînd, fiindcă maică-mea avea acces şi mă mai lua şi pe mine cu ea. Se proiectau filme care n-aveau şanse să fie prezentate marelui public. În general, din motive de cenzură comunistă.

Ai ratat vreo mega-ofertă legată de teatru sau film?

Da. Am avut o discuţie mişto cu Joel Schumacher, la castingul pentru ultimul lui film. A vrut să-mi dea un rol important, dar deja semnasem contractul pentru sezonul doi din "La Urgenţă". Apoi am apucat să filmez doar două episoade din serial pînă să izbucnească scandalul binecunoscut, în urma cărora filmările s-au sistat definitiv.

Ai pleca din România ca să faci carieră la Hollywood?

Acum e mai greu să visez la prostii de-astea. O am pe Sonia. Şi nu mă aşteaptă nimeni la Hollywood cu braţele deschise. Acolo trebuie să te duci cu capul plecat şi s-o iei de la zero. Şi asta cere timp. Şi nu cred că aş reuşi să stau prea mult timp departe de copilul meu.