Geo Costiniu, “june prim în spirit şi pe scenă”, a murit

Avea 63 de ani. S-a stins în spital, în noaptea de luni spre marţi. Va fi înmormântat, sâmbătă, la Cimitirul Străuleşti 2

A părăsit această lume mult prea devreme. Avea 63 de ani. Geo Costiniu, actorul de teatru şi film, a murit la spital în noaptea de luni spre marţi. Îl regretă colegi de scenă, colegii de platou. Bunăoară, Marian Râlea, care a făcut parte împreună cu Geo Costiniu din aceeaşi trupă, cea a Teatrului Odeon, spunea, potrivit Agerpres, că acesta a fost june prim şi în spirit şi pe scenă.
Reprezentanţi ai Teatrului Odeon au declarat pentru Jurnalul Naţional că actorul va fi înmormântat sâmbătă, la Cimitirul Străuleşti 2.

“(...) A murit săptămâna trecută Dana Comnea, la New York, şi acum moare Geo Costiniu. Sunt foarte mâhnită. Era un coleg minunat şi uite că boala l-a învins”, a declarat directoarea Teatrului Odeon, Dorina Lazăr, pentru Mediafax.

Geo Costiniu a început să joace, încă de la 8 ani, în producţii de televiziune. Pe la 14 ani făcea parte din distribuţia unor spectacole realizate la Casa Studenţilor din Bucureşti. Încă din studenţie (anul IV la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde i-a avut profesori de Octavian Cotescu şi Dem Rădulescu) şi-a făcut debutul pe scena profesionistă, la Teatrul Bulandra, sub bagheta regizorală a marelui Ciulei. Conform repartiţiei, a lucrat la Teatrul Naţional din Iaşi, între anii 1973-1974; apoi a venit la Bucureşti, în trupa Teatrului Giuleşti (astăzi Odeon). Pe această scenă a dat naştere la numeroase personaje în spectacole ca “Pălăria florentină”, “Omul care a văzut moartea”, “Marchizul de Sade”, printre ultimele sale spectacole de la Sala Majestic fiind “Nunta cu răpiri” şi “Cartofi prăjiţi cu orice”.
Debutul în film şi l-a făcut cu regizorul Dinu Cocea, în “Paraşutiştii” (1972). A devenit celebru cu rolul din “Septembrie” (1978). A jucat apoi în “Aştept provincia”, “De ce are vulpea coadă?”, “Neînvinsă-i dragostea”, “Patul conjugal” ş.a.
Dumnezeu să-l ierte!

“Am jucat mult alături de el. E dureroasă plecarea lui şi pentru că vine după un şir de plecări, de parcă cineva grăbeşte aceste pierderi” Rodica Mandache